Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi stă lângă mormântul unui om drag. Atunci întrebările despre moarte nu mai sunt teoretice: Unde este acum? Mă mai aude? Ne vom revedea? Biserica nu ne cere să ne ascundem durerea; Hristos Însuși a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (Ioan 11, 35). Dar ne dă o lumină în care putem purta această durere: nădejdea Învierii.
Această cateheză explică ultimele două articole ale Crezului, „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”: ce este moartea pentru un creștin, ce se întâmplă cu sufletul, cum ne putem ruga pentru cei adormiți și ce așteptăm la sfârșitul veacurilor. Dacă ați pierdut de curând pe cineva drag, vă rugăm să nu rămâneți singuri: preotul parohiei vă stă alături.
Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
Moartea: o despărțire, nu un sfârșit
Moartea nu a fost voită de Dumnezeu. Ea a intrat în lume prin păcat (Romani 5, 12) și rămâne o durere, o despărțire nefirească a sufletului de trup. De aceea plângem pe cei care pleacă. Dar Hristos a trecut El Însuși prin moarte și a biruit-o prin Învierea Sa. Pentru cel care crede, moartea nu mai este o prăpastie, ci o trecere: din viața aceasta, spre întâlnirea cu Domnul.
Limba Bisericii păstrează această nădejde. Despre cei care au murit spunem că „au adormit în Domnul”, iar cuvântul cimitir vine din grecescul „loc de dormit”. Somnul nu este veșnic: după el urmează trezirea. Sfântul Apostol Pavel le scria creștinilor din Tesalonic despre cei adormiți, „ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde” (1 Tesaloniceni 4, 13). Nu spune să nu ne întristăm deloc, ci să ne întristăm altfel: cu nădejde.
Sufletul omului nu moare odată cu trupul. El își păstrează conștiința, amintirea și iubirea. Pentru Apostolul Pavel, a muri însemna „a fi cu Hristos” (Filipeni 1, 21-23). Iar legătura noastră cu cei adormiți nu se rupe: în Hristos, cei vii și cei adormiți sunt aceeași Biserică.
Judecata particulară și așteptarea sufletelor
Scriptura spune că oamenilor le este rânduit să moară o dată, iar după aceea urmează judecata (Evrei 9, 27). Biserica învață că, îndată după moarte, sufletul se întâlnește cu Hristos la o judecată particulară. Nu este un proces cu acuzatori omenești: în lumina lui Hristos, omul se vede pe sine așa cum este, iar conștiința lui mărturisește încotro și-a îndreptat viața, spre Dumnezeu sau departe de El.
Pilda bogatului și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) ne arată că după moarte sufletele nu sunt într-o stare de nesimțire: unele se află în odihnă și mângâiere, altele în suferință. Tâlharului care s-a pocăit pe cruce, Domnul i-a spus: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Această stare nu este încă cea definitivă; ea este o pregustare, iar împlinirea deplină, cu sufletul și cu trupul, va veni la Judecata de apoi.
Un lucru este important de spus cu blândețe: noi nu știm care este judecata lui Dumnezeu pentru un om anume. Nu avem voie să-i judecăm pe cei adormiți, nici să deznădăjduim pentru ei. Îi încredințăm milostivirii lui Dumnezeu, Care „voiește ca toți oamenii să se mântuiască” (1 Timotei 2, 4) și Care cunoaște inima fiecăruia mai bine decât noi.
Rugăciunea pentru cei adormiți
Pentru că dragostea nu moare, Biserica se roagă neîncetat pentru cei adormiți. Încă din Vechiul Testament citim despre jertfe aduse pentru cei morți (2 Macabei 12, 43-45), iar de la începuturile creștinismului cei adormiți sunt pomeniți la Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gură de Aur îndemna să nu ne îndoim de folosul pe care îl aduc sufletelor rugăciunile și jertfa Bisericii.
Nu ne rugăm pentru că Dumnezeu ar trebui „îmbunat”, ci pentru că suntem un singur trup în Hristos, iar iubirea noastră, unită cu rugăciunea întregii Biserici, poate aduce ușurare și mângâiere celor care au plecat. Și pentru că starea de după judecata particulară nu este încă cea definitivă, Biserica se roagă până la Judecata de apoi pentru iertarea păcatelor celor adormiți și cere, în rugăciunile din Molitfelnic, ca Dumnezeu să le odihnească sufletele „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă”. Biserica Ortodoxă nu vorbește despre un loc de curățire prin pedeapsă, ci se încredințează simplu milostivirii lui Dumnezeu, Care primește rugăciunile noastre.
Cea mai mare rugăciune pentru cei adormiți este pomenirea lor la Sfânta Liturghie, când preotul scoate pentru fiecare nume o părticică din prescură și o așază lângă Sfântul Agneț. La sfârșitul Liturghiei, părticelele sunt puse în Potir, cu rugăciunea ca Domnul să spele păcatele celor pomeniți. Despre slujba înmormântării, parastase și celelalte slujbe pentru cei adormiți vedeți cateheza Ierurgiile.
Cum îi pomenim pe cei adormiți
Pomelnicul la Liturghie
Scrieți numele de botez ale celor adormiți pe pomelnic și aduceți-l, cu o prescură, înainte de Liturghie.
Parastasul
Slujba de pomenire, cu colivă, făcută după obicei la 3, 9 și 40 de zile, apoi la anumite soroace și la un an.
Sâmbetele morților
Zile din an în care Biserica îi pomenește împreună pe toți cei adormiți, mai ales Moșii de iarnă (sâmbăta dinaintea Lăsatului sec de carne) și Moșii de vară (sâmbăta dinaintea Rusaliilor). Datele sunt în programul slujbelor.
Milostenia
Binele făcut celor în nevoie, în numele celui adormit, este o rugăciune prin fapte.
Rugăciunea de acasă
În rugăciunea de dimineață și de seară, pomeniți-i pe nume: „Odihnește, Doamne, sufletele adormiților robilor Tăi”.
Mormântul
Crucea, candela și grija pentru mormânt mărturisesc credința că trupul va învia.
„Aștept învierea morților”
Credința creștină nu se oprește la nemurirea sufletului. Noi mărturisim mai mult: învierea trupului. Omul este suflet și trup, iar Dumnezeu nu vrea să mântuiască doar o parte din el. Mântuitorul spune că va veni ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși (Ioan 5, 28-29).
Trupul înviat va fi același trup, dar schimbat. Sfântul Apostol Pavel îl aseamănă cu bobul de grâu semănat în pământ: se seamănă întru stricăciune și învie întru nestricăciune, se seamănă trup firesc și învie trup duhovnicesc (1 Corinteni 15, 35-44). Modelul este trupul înviat al lui Hristos: adevărat, recunoscut de ucenici, dar liber de suferință și de moarte. De aceea coliva, făcută din grâu fiert, este pentru noi un semn al învierii (Ioan 12, 24).
Din această credință vine și respectul Bisericii față de trupul celui adormit. Trupul botezat, uns cu Sfântul Mir și hrănit cu Sfânta Împărtășanie a fost templu al Duhului Sfânt; de aceea îl îngropăm cu rugăciune și cu cinste, ca pe o sămânță care așteaptă primăvara Învierii. Biserica Ortodoxă păstrează astfel înhumarea, după pilda lui Hristos pus în mormânt; ea nu primește incinerarea, iar pentru cei incinerați prin voia lor, după hotărârea Sfântului Sinod, nu se săvârșește slujba înmormântării. Dacă familia se află în fața unei asemenea hotărâri, este bine să vorbească din timp cu preotul.
Judecata de apoi și „viața veacului ce va să fie”
La a doua Sa venire, Hristos va judeca pe toți oamenii, cu sufletul și cu trupul. În Evanghelia Judecății de apoi (Matei 25, 31-46), Domnul ne spune dinainte după ce vom fi judecați: dacă L-am hrănit, adăpat, primit, îmbrăcat și cercetat în cei flămânzi, străini, bolnavi și închiși. Măsura judecății este iubirea. Aceasta nu ne înspăimântă, ci ne arată ce avem de făcut de pe acum.
Celor care L-au iubit, Dumnezeu le pregătește o bucurie pe care nu o putem descrie: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 9). Raiul nu este o plictiseală fără sfârșit, ci comuniunea vie cu Dumnezeu, cu îngerii, cu sfinții și cu cei dragi, o creștere nesfârșită în iubire și în lumină, cum învață Sfântul Maxim Mărturisitorul. Întreaga creație va fi înnoită: Dumnezeu face „cer nou și pământ nou” (2 Petru 3, 13; Apocalipsa 21, 1).
Scriptura vorbește și despre iad, ca despre o posibilitate reală. Dumnezeu nu respinge pe nimeni; iadul este starea celui care se închide până la capăt față de iubirea Lui. Domnul Însuși vorbește despre osânda veșnică, așa cum vorbește și despre viața veșnică (Matei 25, 46); de aceea Biserica nu ne învață că, la sfârșit, toți vor fi mântuiți fără voia lor, dar nici nu ne îngăduie să hotărâm noi cine va fi osândit. Domnul ne-a spus aceste lucruri nu ca să ne sperie, ci ca să ne trezească, cât mai este timp, la pocăință și la iubire. Despre nădejdea care ne susține pe acest drum vorbește și cateheza Nădejdea creștină.
Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.
Întrebări frecvente
Ce facem când moare cineva drag?
Anunțați-l cât mai curând pe preot, prin pagina de contact. El vă va ajuta să pregătiți slujba înmormântării și pomenirile, potrivit situației și rânduielilor locale (în Germania, de pildă, termenele și formalitățile cimitirelor și ale firmelor de pompe funebre). Înainte de a hotărî felul înmormântării, vorbiți cu preotul. Despre înțelesul slujbelor vedeți cateheza Ierurgiile.
Unde sunt acum cei adormiți? Ne mai aud?
Sunt în mâinile lui Dumnezeu, Care îi iubește mai mult decât noi. Nu cunoaștem amănuntele lumii de dincolo, dar știm că în Hristos legătura dragostei rămâne: noi ne rugăm pentru ei, iar cei care sunt aproape de Dumnezeu se roagă și ei pentru noi.
Pentru cine ne putem ruga?
În rugăciunea personală Îi putem încredința lui Dumnezeu pe oricine. Pentru pomenirea la Liturghie și la slujbele Bisericii, mai ales în situații deosebite, întrebați preotul, care vă va îndruma cu blândețe.
Cât timp se fac pomenirile?
După obiceiul nostru, parastasele se fac la 3, 9 și 40 de zile, la 3, 6 și 9 luni, la un an și apoi în fiecare an. Dar pomenirea la Liturghie și rugăciunea nu au termen: putem pomeni pe cei dragi toată viața.
Concluzie
Crezul se încheie cu o așteptare: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin.” Creștinul nu privește spre moarte cu deznădejde, ci spre Hristos Cel înviat, Care a promis că va fi cu noi și dincolo de mormânt. Durerea despărțirii rămâne, dar nu are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are viața.
Vă așteptăm la Sfânta Liturghie și la pomenirile pentru cei adormiți, ca să ne rugăm împreună pentru cei dragi și să ne întărim în nădejdea Învierii.
Surse și lecturi suplimentare
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: 2 Macabei 12, 43-45; Matei 25, 31-46; 25, 46; Luca 16, 19-31; 23, 43; Ioan 5, 28-29; 11, 25; 11, 35; 12, 24; Romani 5, 12; 1 Corinteni 2, 9; 15, 35-44; Filipeni 1, 21-23; 1 Tesaloniceni 4, 13; 1 Timotei 2, 4; Evrei 9, 27; 2 Petru 3, 13; Apocalipsa 21, 1; 21, 4.
- Simbolul credinței (Niceo-Constantinopolitan), articolele 11 și 12.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola întâi către Corinteni.
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste și Ambigua.
- Molitfelnicul: slujba înmormântării și a parastasului.
- Sfântul Petru Movilă, Mărturisirea ortodoxă, partea I (articolele 11–12 ale Crezului).
- Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III.
