Despre un om bun spunem adesea că „are suflet frumos”. Biserica numește această frumusețe statornică a sufletului virtute. Nu este vorba de o calitate cu care unii se nasc și alții nu, nici de o reușită pe care o obținem singuri, ci de o creștere: omul se deprinde, zi de zi, să facă binele, iar harul lui Dumnezeu lucrează împreună cu el.
Această cateheză arată ce este virtutea creștină, care sunt virtuțile teologice și cele cardinale și cum fiecare patimă își are leacul într-o virtute opusă.
Ce este virtutea creștină
Virtutea este o dispoziție statornică a voinței de a face binele, adică de a împlini voia lui Dumnezeu din dragoste pentru El și pentru aproapele. O faptă bună făcută o dată este un început; virtutea apare atunci când binele devine pentru noi firesc. Sfinții Părinți, între care Sfântul Ioan Damaschin, învață că virtuțile nu sunt ceva străin de om, ci țin de firea lui așa cum a creat-o Dumnezeu: virtutea este sănătatea sufletului, iar patima este boala lui. Prin virtute, chipul lui Dumnezeu din noi se curăță și omul înaintează spre asemănarea cu El (Facere 1, 26), adică spre sfințenie și îndumnezeire.
Câteva trăsături o deosebesc de simpla purtare cuviincioasă:
- Este liberă. Nimeni nu poate fi silit să fie virtuos; binele făcut de frică sau din constrângere nu a devenit încă al nostru.
- Este luminată. Ea se sprijină pe cunoașterea voii lui Dumnezeu, pe care o aflăm din Sfânta Scriptură și din învățătura Bisericii (Romani 12, 2).
- Se arată în fapte. Nu este de ajuns să știm binele; cine știe să facă binele și nu-l face, păcătuiește (Iacov 4, 17).
- Este însuflețită de dragoste. Fără dragoste, chiar și cele mai mari fapte rămân goale (1 Corinteni 13, 1-3).
- Este statornică. Ea se câștigă prin osteneală și răbdare și se păstrează prin trezvie.
Virtutea nu este însă rodul exclusiv al efortului omenesc. Sfinții Părinți vorbesc despre împreună-lucrarea omului cu harul: noi aducem voința și osteneala, iar Dumnezeu dă puterea și creșterea. Dumnezeu nu ne mântuiește fără voia noastră, dar nici noi nu putem face binele fără El: „fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5; vezi și Filipeni 2, 12-13). De aceea Sfântul Apostol Pavel numește dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, credința, blândețea și înfrânarea „roada Duhului” (Galateni 5, 22-23), nu rodul puterilor noastre.
Din același motiv, virtuțile nu sunt „merite” cu care am cumpăra mântuirea. Sfântul Marcu Ascetul, în scrierea sa despre cei care cred că se îndreptează din fapte, arată că Împărăția lui Dumnezeu este dar al harului, nu plată pentru osteneli; faptele noastre sunt răspunsul iubirii la darul primit și ne fac în stare să-l primim.
Virtuțile teologice: credința, nădejdea și dragostea
Trei virtuți se numesc teologice, pentru că au ca țintă directă pe Dumnezeu și sunt sădite în suflet de El, prin harul primit la Sfântul Botez. Omul le poate face să crească sau le poate lăsa să se stingă, dar nu și le poate dărui singur.
Credința este primirea, cu mintea și cu inima, a celor descoperite de Dumnezeu. Epistola către Evrei o descrie astfel: „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Ea nu rămâne o părere, ci devine încredere și ascultare.
Nădejdea este așteptarea plină de încredere a mântuirii și a ajutorului lui Dumnezeu. Ea ne ferește de două prăpăstii: deznădejdea, care crede că Dumnezeu nu mai poate ierta, și îndrăzneala fără pocăință, care crede că va ierta oricum.
Dragostea este unirea voii noastre cu Dumnezeu și, prin El, cu fiecare om. Ea este cea mai mare dintre virtuți, pentru că rămâne și în veșnicie: credința se va preface în vedere, nădejdea în împlinire, iar dragostea va rămâne. Sfântul Ioan Scărarul își încheie Scara tocmai cu o treaptă dedicată acestor trei virtuți, arătând că dragostea este cea mai înaltă dintre ele.
Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
Cele patru virtuți cardinale
Pe lângă virtuțile teologice, tradiția creștină vorbește despre patru virtuți cardinale (de la latinescul cardo, „țâțână”), pentru că pe ele se sprijină, ca o ușă pe balamale, toată viața morală. Cartea Înțelepciunii lui Solomon le amintește deja împreună (Înțelepciunea lui Solomon 8, 7), iar Părinții răsăriteni le numesc de obicei virtuțile „generale” sau „principale”. Ele se dobândesc prin osteneala omului și sunt întărite și desăvârșite de har.
- Înțelepciunea (chibzuința) ne ajută să alegem binele potrivit în fiecare împrejurare: să cântărim, să cerem sfat, să fim cu băgare de seamă. Mântuitorul ne cere să fim „înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Matei 10, 16). I se opun pripeala, nesocotirea sfatului bun și nestatornicia.
- Dreptatea înseamnă să dăm fiecăruia ce i se cuvine: lui Dumnezeu cinstirea, iar oamenilor respectul, adevărul și răsplata cuvenită (Matei 22, 21; Romani 13, 7). Ea stă la temelia unei vieți drepte în familie, la locul de muncă și în societate.
- Cumpătarea este măsura în mâncare și băutură, în vorbă, în îmbrăcăminte și în folosirea lucrurilor. Ea nu disprețuiește darurile lui Dumnezeu, ci le folosește cu mulțumire și fără robie (Romani 13, 13-14).
- Bărbăția (tăria sufletească) ne dă putere să ne împlinim datoria și să rămânem în bine chiar și în greutăți, ispite sau prigoane (Efeseni 6, 10-11). Rodul ei este răbdarea; i se opun frica peste măsură, lașitatea și, la celălalt capăt, îndrăzneala nesocotită.
De unde vin patimile și cum se vindecă
Părinții din Filocalie arată că puterile sufletului — mintea, iuțimea (puterea de a ne împotrivi) și dorința — sunt bune, date de Dumnezeu. Patima apare când ele sunt folosite împotriva firii: mintea uită de Dumnezeu, dorința se lipește de lucruri, iar iuțimea se întoarce împotriva aproapelui, în loc să lupte împotriva răului. Sfântul Maxim Mărturisitorul numește rădăcina tuturor patimilor iubirea egoistă de sine, din care se nasc mai întâi lăcomia pântecelui, iubirea de argint și slava deșartă; Părinții le văd biruite de Hristos în cele trei ispitiri din pustie (Matei 4, 1-11).
Vindecarea nu înseamnă nimicirea acestor puteri, ci întoarcerea lor spre ținta cea bună: dorința spre Dumnezeu, iuțimea împotriva păcatului, mintea spre rugăciune. Ținta este nepătimirea, care nu este nesimțire, ci libertatea inimii de a iubi curat. Pe acest drum ne ajută postul, rugăciunea (mai ales rugăciunea scurtă „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”), trezvia asupra gândurilor, sfatul duhovnicului și Sfintele Taine. Despre cum se naște păcatul din gând, vezi cateheza „Despre păcat”.
Virtuțile care vindecă patimile
Smerenia, împotriva mândriei
Recunoaște că tot binele vine de la Dumnezeu și nu se înalță deasupra celorlalți (Luca 14, 11).
Dărnicia, împotriva iubirii de argint
Folosește bunurile ca un iconom al lui Dumnezeu și le împarte cu cei lipsiți (2 Corinteni 9, 6-7).
Curăția, împotriva desfrânării
Păstrează trupul și gândurile ca pe un templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6, 19).
Bunăvoința, împotriva invidiei
Se bucură de binele aproapelui ca de al său și se roagă pentru el (Romani 12, 15).
Înfrânarea și blândețea
Înfrânarea vindecă lăcomia pântecelui, iar blândețea vindecă mânia (Matei 11, 29; Iacov 1, 19-20).
Hărnicia, împotriva lenei
Râvna în rugăciune și în muncă alungă trândăvia și plictisul sufletului (Evrei 6, 11-12).
Cum crește virtutea
Părinții pustiei, între care Sfântul Ioan Casian, au descris lupta cu opt gânduri ale răutății, din care se nasc toate celelalte păcate; catehismele noastre le adună de obicei în șapte păcate capitale. Pentru fiecare, ei au arătat și virtutea care o vindecă. Experiența lor se poate rezuma în câteva învățături simple:
- Virtuțile se țin una de alta. Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă să adăugăm la credință fapta bună, la aceasta cunoștința, apoi înfrânarea, răbdarea, evlavia, iubirea frățească și dragostea (2 Petru 1, 5-7). Ca treptele unei scări, una o sprijină pe cealaltă.
- Începutul este smerenia. Fără ea, chiar virtuțile pot deveni prilej de mândrie; de aceea Părinții o numesc temelia și păzitoarea tuturor.
- Măsura tuturor este dragostea. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Capetele despre dragoste, arată că toate virtuțile slujesc dragostei de Dumnezeu și de aproapele și că ea le încununează.
- Creșterea este lentă. Nu ne descurajăm când cădem; ne ridicăm prin pocăință și Spovedanie și o luăm de la capăt.
Întrebări frecvente
Cu ce să încep, dacă vreau să cresc în virtute?
Cu puțin, dar statornic: o rugăciune scurtă dimineața și seara, o faptă bună făcută în ascuns, o patimă pe care o urmăriți cu atenție. Mărturisiți-vă regulat și cereți duhovnicului un program pe măsura puterilor voastre, după îndrumarea lui.
Dacă fac fapte bune, nu este de ajuns?
Faptele bune sunt necesare, dar contează și inima din care pornesc. O faptă făcută pentru laudă sau din mândrie își pierde mult din valoare (Matei 6, 1-4). Virtutea cere ca binele să fie făcut din dragoste pentru Dumnezeu și pentru om.
Pot avea virtuți și oamenii care nu cred?
Da, mulți oameni sunt cinstiți, drepți sau milostivi, iar binele acesta vine tot de la Dumnezeu, care a sădit în fiecare conștiința și dorința binelui (Romani 2, 14-15). Credința dă însă virtuților ținta lor deplină: unirea cu Dumnezeu.
Ce fac când cad mereu în același păcat?
Nu vă descurajați. Mărturisiți păcatul de fiecare dată, căutați cu duhovnicul pricina lui și lucrați la virtutea opusă. Căderea repetată ne învață smerenia, iar Dumnezeu privește mai ales la ridicarea noastră.
Concluzie
Virtutea este chipul lui Hristos care se formează, încet, în noi. Credința ne deschide spre Dumnezeu, nădejdea ne ține pe drum, iar dragostea ne unește cu El și cu frații noștri. Virtuțile cardinale și cele care vindecă patimile sunt uneltele de fiecare zi ale acestei creșteri. Nimeni nu ajunge sfânt dintr-odată, dar oricine poate face astăzi un pas.
Surse și lecturi suplimentare
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: Facere 1, 26; Înțelepciunea lui Solomon 8, 7; Matei 4, 1-11; 6, 1-4; 10, 16; 11, 29; 22, 21; Luca 14, 11; Ioan 15, 5; Romani 2, 14-15; 12, 2; 12, 15; 13, 7; 13, 13-14; 1 Corinteni 6, 19; 13, 1-3; 13, 13; 2 Corinteni 9, 6-7; Galateni 5, 22-23; Efeseni 6, 10-11; Filipeni 2, 12-13; Evrei 6, 11-12; 11, 1; Iacov 1, 19-20; 4, 17; 2 Petru 1, 5-7.
- Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești (cărțile despre cele opt gânduri ale răutății).
- Sfântul Ioan Scărarul, Scara, treapta a 30-a.
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. 2.
- Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce socotesc că se îndreptează din fapte, în Filocalia, vol. 1.
- Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (Expunerea exactă a credinței ortodoxe), cartea a III-a.
- Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica ortodoxă.
