Călătorind prin țară, Avva Moise întâlnește un păstor și rămâne cu el câteva zile, ajutându-l să-și pască turma. La sfârșitul fiecărei zile, păstorul lua într-un blid, cel mai bun lapte, pe care îl așeza, departe de locul de înnoptat, pe o piatră.
– Pentru ce pui laptele acolo? a întrebat Moise.
– Este lapte pentru Dumnezeu! a răspuns cu venerație păstorul. Mirat Avva Moise cere lămuriri:
– Cum așa?
– În fiecare seară iau laptele cel mai bun și-l dau ofrandă lui Dumnezeu! Văzând simplitatea omului, Avva Moise a zâmbit și l-a întrebat foarte serios:
– Și Dumnezeu îl bea?
– Da! a exclamat sigur de sine păstorul. Dumnezeu bea laptele, pe care i-L ofer! Moise se hotărăște să lumineze pe sărmanul naiv:
– Dumnezeu este Spirit Pur, El nu cunoaște setea și foamea și nu are deloc nevoie de laptele tău.
– Eu găsesc, dimineața, blidul gol și, cu siguranță, Dumnezeu își potolește setea cu acest lapte.
– Nu, nu Dumnezeu bea laptele tău! La noapte să veghem vasul, să vedem cine bea laptele. Convins că Dumnezeu bea laptele și curios să vadă aceasta, cu proprii ochi, păstorul se așează împreună cu omul străin la pândă. În toiul nopții, la lumina lunii, păstorul vede cum un animal micuț se apropie de blid și bea laptele lăsat pentru Dumnezeu. Dimineața, foarte trist, cu fața întunecată și inima strânsă, păstorul îi dă dreptate lui Avva Moise..
– Ai avut dreptate, o vulpe bea laptele meu! În noaptea următoare, Dumnezeu i se arată lui Moise și-i spune: „Moise, este adevărat că sunt Spirit Pur, dar am primit cu bucurie ofranda de iubire a păstorului și neavând trebuință de acel lapte, îndreptam într-acolo micul animal înfometat, care avea atâta nevoie de hrană. Tu ai lăsat animalul fără hrană, pe om fără bucuria și liniștea că Eu îi primesc curata și smerita ofrandă, iar pe Mine, fără iubirea cuprinsă în gestul omului”.