În anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedie orașul francez Calais. În jurul orașului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră și oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă. Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraș. El comunică prefectului orașului intenția regelui:
„În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraș și să-l incendieze. Cu toții veți muri: bărbați, femei, copii”.
Locuitorii cetății l-au întrebat: „Nu există chiar nicio cale de salvare?”. „Ba da, răspunse mesagerul. Dacă șase din bărbații voștri de frunte sunt dispuși să moară pentru voi, atunci veți fi salvați. Aceștia vor trebui să se prezinte mâine dimineață în lagărul oștirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcați doar cu o cămașă și în jurul gâtului să fie legați cu o funie”. Vestea înfricoșătoare se răspândi în toată cetatea. Toți cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înșiși. Dar șase din oamenii de frunte spuseră:
„Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăți cu brațele și talentele noastre. Acum suntem dispuși să ne dăm viața pentru întreaga cetate”.
Cetățenii orașului au îngenuncheat plângând și s-au rugat pentru acești voluntari. A doua zi dis-de-dimineață, cei șase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreț. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui și mijloci pentru acești oameni:
„Menajează acest oraș și pe acești oameni, pentru că au fost dispuși să-și dea viața pentru ceilalți”.
După lungi tărăgăneli, regele își schimbă gândul. El cruță cetatea și viața acestor șase voluntari.