Unul din ucenicii Sfântului Nifon, cu multă uimire povestea: –Atâta smerenie și blândețe îi dăduse harul Sfântului Duh, încât se socotea pe sine că întinează lumea cu făptura sa. Ascultați o mărturie a virtuților sale. A fost chemat odată în casa unui dregător, care avea mare evlavie către Cuviosul. Bogatul acela avea o grădină foarte mare, în care pășteau de voie mulțime de animale sălbatice, ca într-o pădure. Și printre mulții cerbi, pe care îi avea, era unul nespus de sălbatic din fire, care de se întâlnea cu un om îl lovea cu picioarele dinainte și cu coarnele cele rămuroase. Eram cu sfântul și când am intrat în curtea dregătorului, cerbul furios s-a repezit la mine. Sfântul văzând aceasta s-a așezat în fața mea, să mă apere, și numai ce l-a atins, că s-a îmblânzit pe dată. Apoi cerbul privind în ochi pe Sfânt, s-a rușinat și a fugit în desiș. Am întrebat:
– Spune, părinte, cum ai făcut aceasta?
– Aceasta este puterea tainică a smereniei. Când ne smerim față de toți și toate și ne vedem cât suntem de păcătoși, se pogoară din cer toiagul lui Dumnezeu zdrobind tot răul.