A trăit odată un rege al Spaniei, care era foarte mândru de strămoșii săi și care era cunoscut pentru cruzimea sa față de cei mai slabi decât el. Într-o zi, pe când călătorea cu suita sa pe o câmpie din Aragon unde, cu ani în urmă, murise tatăl lui în luptă, întâlni un om care scotocea într-o grămadă de oseminte.
- Ce faci aici? întrebă regele.
- Când am aflat că regele Spaniei vine încoace, am hotărât să adun oasele răposatului vostru tată și să vi le dau. Dar, oricât aș căuta, nu le pot găsi, căci sunt exact la fel cu ale țăranilor, ale oamenilor săraci, ale cerșetorilor și ale sclavilor care au murit tot aici. Nu e nici-o deosebire. Auzind acestea, regele a rămas pe gânduri, luptat fiind de conștiință, care a început să lucreze ca un vierme neadormit. Să medităm și noi mai mult la tot ce am făcut în viață, la atitudinea și comportarea noastră față de semeni, față de Dumnezeu și față de noi înșine. Iar dacă ne mustră conștiința pentru ceva, să ne schimbăm viața (în bine), să spălăm trecutul cu lacrimile pocăinței și să nu uităm de mila lui Dumnezeu care ne oferă, pentru curățire, și al doilea botez, adică Sfânta Spovedanie, până nu va scotoci cineva în vreo grămadă de oseminte și cu durere să zică: „Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ și cenușă; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare, cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?” …