Într-un oraș, un acrobat își prezentă scamatoriile sale pe sârmă, la mare înălțime de pământ. Spre sfârșit sosi timpul să prezinte exercițiul de senzație pentru acea zi: luă un cărucior și-l trase pe un cablu strunit. După ce ajunse cu bine pe partea cealaltă a cablului, îi întrebă pe spectatori dacă cred că el va putea duce căruciorul înapoi. Ca răspuns, lumea bătu entuziasmată din palme. Îi întrebă încă o dată și primi același răspuns. Atunci se adresă unui spectator din față: `Dumneata crezi că voi putea să duc căruciorul înapoi?`. `Bineînțeles!`, îi răspunse spectatorul. `Atunci poftește aici și urcă-te în cărucior și eu te voi duce pe partea cealaltă`. Dar el refuză. Așa suntem și unii dintre noi, oamenii. În sinea noastră spunem că avem credință în Dumnezeu, dar când suntem puși în situația de a ne mărturisi credința, nu o facem, din diverse motive total subiective (din rușine, de pildă - în fața cuiva nu ne închinăm sau nu facem ceva bine plăcut lui Dumnezeu, de teamă să nu creadă acel cineva că suntem nebuni sau proști, de exemplu). Cei care procedăm așa nu ne numim creștini (credincioși) adevărați, ci creștini spoiți, credincioși ipocriți, de moment, din păcate. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim toți creștini cu adevărat, în totalitate, constanți în credință, și la bine și la rău, spre câștigarea mântuirii, amin.
Pildă