Trăia odată un credincios vestit pentru viața lui austeră. Într-o zi, aflându-se în fața altarului L-a chemat pe Dumnezeu, zicându-i:
- Doamne, aș fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru Tine. Supune-mă la orice încercare și vei vedea că spun adevărul.
- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piața și apoi orașul, stradă cu stradă, și întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu irosești niciun strop de ulei. Omul a umplut vasul, l-a așezat pe cap și a pornit cu brațele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „niciun strop să nu se irosească!”. Era zi de târg și bărbatul a străbătut întreg orașul, stradă cu stradă, fără să piardă niciun strop de ulei. Mulțumit s-a întors și a așezat vasul la biserică. A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Și în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare, omul, cu capul pe genunchi, plângea amar și repeta printre suspine: „și totuși nici un strop nu s-a irosit”. Atunci s-a auzit un glas iarăși:
– La ce-mi trebuie Mie uleiul tău, omule? Ce să fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei? De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, omule, te-ai gândit la Mine? Niciodată! Așa era, omul se gândise numai la ulei.
– Mai bine ai fi răsturnat vasul și te-ai fi gândit la Mine, cu iubire. Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit, și iubește-Mă cu adevărat.