O tânără domnișoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme și acum era obosită și supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au așezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristețea din sufletul fetei și a căutat să o liniștească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva așa, cu una, cu două? Nici nu știi despre ce-i vorba.
- Dar îmi poți povesti, i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aș putea ajuta...
- Cu ce să mă ajuți, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări și sfaturi. Lasă-mă în pace! a mai strigat tânăra fată și a plecat în grabă, trântind ușa. Spre seară, când s-a mai liniștit, când și-a dat seama de greșeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranță, mamei, s-a întors. Acasă, însă, și-a găsit mama așteptând în fotoliul din fața ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit. Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise și ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: Lasă-mă în pace! Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubește, câtă nevoie are de prezența ei, de sfaturile ei, de dragostea ei - dragoste de mamă. După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama - Fericitul Ieronim.