David, un tânăr păstor, a fost adus la curtea regelui Saul și în scurtă vreme a devenit favoritul tuturor. Odată, pe când toți curtenii erau adunați, el a cerut voie regelui să cânte la harpa care se afla lângă tronul lui. Regele i-a spus:
– N-are rost, au mai încercat și alții și n-au putut! David a insistat. Când a atins corzile harpei, s-a auzit o muzică atât de minunată, încât toți au izbucnit în lacrimi. Corzile fremătau la atingerea mâinilor lui, ca o ființă vie. Regele s-a mirat:
– Cum se face că la alții, harpa a rămas mută, iar tu ai putut cânta?
– Toți ceilalți au vrut să cânte propriile lor cântece. Dar harpa s-a împotrivit. Eu am cântat propriul ei cântec. I-am adus aminte de vremurile frumoase, când era copac în pădure, când păsărelele ciripeau printre ramurile lui, iar frunzele i se scăldau în soare...și ați auzit cu toții veselia harpei. Apoi i-am mărturisit mila mea, pentru suferința prin care a trecut în acea groaznică zi, când oamenii au doborât copacul. Am asigurat-o că moartea copacului nu a fost zadarnică, pentru că din lemnul lui a fost făcută ea, o harpă care bucură sufletele oamenilor și care poate cânta imnuri de slavă lui Dumnezeu. Harpa a înțeles toate acestea și mi-a răspuns...cântecul ei.