Filozoful rus Soloviev a fost odată în vizită într-o mănăstire și a avut o convorbire prelungită până la miezul nopții cu unul dintre călugări. Voia să se întoarcă în camera sa. Ajunse deci pe culoar, spre care dădeau toate ușile la fel și toate erau încuiate. Nu a reușit să afle camera sa. Pe de altă parte îi era imposibil să se întoarcă în camera călugărului cu care tocmai vorbise. Nu voia să deranjeze pe nimeni. De aceea hotărâ să petreacă noaptea pe culoarul mănăstirii, care deodată deveni neprimitor, plimbându-se în lung și-n lat. Noaptea a fost lungă și obositoare, dar în cele din urmă trecu, iar primii zori ai dimineții îi permiseră filozofului să găsească cu ușurință ușa camerei sale, prin fața căreia trecuse așa de multe ori, fără s-o recunoască. Atunci spuse el: „Celor care caută adevărul li se întâmplă deseori ceva asemănător. În timpul veghii de noapte trec deseori pe lângă el, fără a-l găsi, până când sosesc primele raze ale soarelui.
Pildă