Această poveste este a unui soldat, care, în sfârșit, se întorcea acasă, după ce luptase în Vietnam. El își sună părinții din San Francisco:
- Mamă, Tată, mă întorc acasă, dar înainte vreau să vă rog o favoare. Am un prieten foarte bun pe care mi-ar face plăcere să-l aduc cu mine.
- Sigur, au răspuns. Ne-ar încânta să-l cunoaștem. Există ceva ce ar trebui să știți dinainte. El a fost rănit îngrozitor în luptă. A călcat pe o mină și a pierdut un braț și un picior. Și în afară de asta nu are nici-un loc unde să locuiască.
- Ce suferință!!! Regretăm mult să auzim asta. Poate putem să-l ajutăm să găsească vreun loc unde să locuiască.
- Nu mamă, eu vreau ca el să poată locui la noi acasă! Ce să facă el acum în stadiul acesta și cine să aibă grijă de el. Părinții săi au murit și nu are pe nimeni!
- Dar fiule, nu știi ce ne ceri, nu ai idee de gravitatea problemei? Mama de acord cu tatăl, indică: cineva cu atâta dificultate ar fi o sarcină prea grea pentru noi. Avem propria noastră viață și nu vrem un lucru ca acesta să intervină în modul nostru de a trăi. Nu ne putem permite sa îngrijim o persoană invalidă care nu poate face ceva. Cred că te poți întoarce acasă și uită acest subiect, o să găsească el o soluție la problema lui și nu trebuie să devină o povară pentru noi! El își va găsi singur un mod de a-și rezolva problemele! Fiul întristat profund închise telefonul și niciodată nu au mai auzit de el. Câteva luni mai târziu, părinții au primit un anunț de la poliție, informându-i că fiul lor murise căzând de pe un pod. Poliția nu poate găsi un verdict pentru această moarte! Părinții, îngroziți, au zburat în orașul unde se afla fiul lor și au fost duși la morgă pentru identificarea cadavrului. Ei l-au recunoscut și spre groaza și teroarea lor, au descoperit ceva pe care nu îl cunoșteau: „FIUL LOR AVEA NUMAI UN BRAȚ ȘI NUMAI UN PICIOR”. Prietenul fiului lor era, de fapt,... el însuși. Părinții din această poveste sunt ca noi, găsim că e mai ușor să iubim pe aceia care sunt perfecți, frumoși, sănătoși, simpatici, dar nu ne plac persoanele care ne incomodează și ne fac să ne simțim rău. Să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dea puterea de care avem nevoie pentru a accepta, fără restricții, persoanele așa cum sunt ele, chiar dacă sunt diferite de noi. Când cerem lui Dumnezeu, să ne dea răbdare, Dumnezeu ne răspunde prin diferite conjuncturi ale vieții! Răbdarea se dobândește prin rugăciune în urma frământărilor sufletești, si prin dobândirea Harului de la Dumnezeu; ea nu se poate da, trebuie să fie învățată, ea se cultivă si se primește în dar de la Dumnezeu. Dumnezeu ne dă binecuvântarea iar fericirea depinde de noi. Să nu cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de durere, căci suferința ne apropie de semenii noștri și, mai mult, ne apropie de Dumnezeu. Ce s-ar face bogatul fără cel sărac? Ce s-ar face cel sănătos fără cel bolnav? Ce s-ar face înțeleptul fără cei neștiutori? Așa a făcut Dumnezeu lumea ca să ne completăm unii pe alții, să avem nevoie unii de alții intrând astfel in ARMONIA creată de Dumnezeu! Să-i cerem lui Dumnezeu să ne ajute să iubim pe ceilalți, așa cum EL ne iubește pe noi. Și atunci abia Dumnezeu ne va spune: Ahhhh, în sfârșit, ai înțeles, OMULE, ce vreau de la tine! „Pentru lume poți fi o persoană, dar pentru o persoană tu poți fi lumea”.