Un mare bandit, după ce a trăit o viață de nelegiuiri, și-a luat îndemnul să se pocăiască, adică să nu mai facă păcate și să-și îndrepte comportamentul. A mers, prin urmare, la un pustinc și i-a spus gândul. Pustnicul l-a sfătuit:
- Ia un butoi mare, fără fund, și-l umple cu apă, și când o fi butoiul plin, să știi că Dumnezeu te-a iertat. Omul merse și făcu precum îi spuse pustnicul. Dar pe cât turna, pe atât butoiul gol rămânea. Turna zadarnic. Începu el atunci să se mâhnească, zicând.
- Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu. Așa de mare era mâhnirea lui, încât începu să-i curgă lacrimile. Atunci s-a petrecut o minune. Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul a simțit în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu. Numai prin lacrimile căinței putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.