Era odată un lup care trăia în ținuturile Betleemului. Păstorii știau că era periculos, de aceea în fiecare seară erau preocupați ca oile lor să fie asigurate. Mereu trebuia ca unul dintre ei să stea de veghe, căci lupul era flămând, șiret și rău. Era în noaptea de Crăciun. Un înger intonă un cântec de mărire și anunță nașterea unui prunc, a unui băiețel. Lupul se miră că păstorii merseră cu toții să-l vadă pe copil. „Pentru un copil nou-născut să fie o asemenea agitație?!”, se gândi lupul. Dar, curios și flămând cum era, se furișă în spatele lor. Ajungând la staul, se ascunse și așteptă. Când păstorii, după ce l-au adorat pe Iisus, și-au luat rămas bun de la Maria și Iosif, lupul consideră că i-a sosit timpul. Așteptă până adormiră Maria și Iosif. Grijile pe care le avuseră și bucuria pentru copilul primit îi obosiseră nespus. „Cu atât mai bine, spuse lupul, voi începe cu pruncul”. Se furișă încet în staul, întrucât nimeni nu observă venirea lui în afară de copil. Pruncul se uită cu drag la lupul venit liniștit lângă iesle. Acesta avea gura larg deschisă, iar limba îi atârna afară. Arăta groaznic. „O mâncare ușoară”, se gândi lupul și își linse buzele. Se pregăti să sară. Atunci mâna pruncului îl atinse cu grijă și iubire. Pentru prima oară cineva îi atinse blana sa urâtă și aspră și, cu o voce cum niciodată nu auzise lupul, copilul îi spuse. „Lupule, te iubesc!”. Și deodată se întâmplă ceva de neînchipuit: În staulul întunecat din Betleem pielea lupului crăpă și ieși afară un om. Un om adevărat. Omul se aruncă în genunchi, îi sărută mâinile copilului și-L adoră. Când părăsi staulul, liniștit, așa cum venise în piele de lup, merse în lume ca să spună tuturor:
„Acest prunc divin poate să vă mântuiască!”.