Într-o bună zi, măgarul unui țăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce țăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, țăranul hotărî că măgarul și-așa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată și-odată. Și că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Așa că țăranul își chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată și începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea și se puse și mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeți bune de pământ, măgarul se potoli și tăcu. Țăranul privi în adâncul fântânei și rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neașteptat: se scutura de pământ și pășea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri și ieși fremătând. „Duce măgarul și nu știe ce duce!” Această zicală se potrivește de minune creștinului nespovedit, însă dacă va proceda precum măgărușul din poveste și se va scutura de tina păcatului cu fiecare spovedanie în parte, va urca un pas mai sus pe scara mântuirii.
Pildă