Macarie cel Mare se ruga în chilia lui când auzi o voce care-i zise:
- Tu, Macarie, nu ai ajuns încă la gradul de perfecțiune al celor două doamne care trăiesc în acel loc. Dis-de-dimineață, ajutat de bastonul său, se duse la locul acela. Ajuns acolo, bătu la poartă și una din cele două doamne veni să-ideschidă pentru a-l primi în casă. Macarie șezu și le chemă pe cele două doamne. Ele veniră și se așezară alături de el. Bătrânul Macarie le zise:
- M-am ostenit mult să ajung până la voi. Acum, deci, ziceți-mi în ce constau operele voastre bune? Cele două doamne răspunseră că în acea noapte ele nu stătuseră departe de bărbații lor. Apoi întrebară:
- Ce opere bune am fi putut atunci face? Macarie totuși insistă. Dorea să cunoască acțiunile lor. Acestea spuseră atunci:
- Noi, mai înainte nu eram nici măcar rude între noi, apoi ne-am măritat cu doi bărbați care erau frați între ei. De 15 ani locuim în aceeași casă. Nu ne amintim să ne fi certat sau ca una dintre noi s-o fi insultat pe cealaltă. Am petrecut acești ani în liniște și pace. La un moment dat s-a născut în inima noastră, însă, dorința de a intra într-o mănăstire de fecioare și am cerut părerea soților noștri, care nu au acceptat propunerea noastră. Și deoarece nu puteam realiza dorința noastră, am făcut un legământ cu ei în fața lui Dumnezeu: până la moarte nu trebuie să iasă vorbe goale și inutile de pe buzele noastre. Părintele Macarie le ascultă și apoi le spuse:
- Într-adevăr, ceea ce contează nu este să fii fecioară sau măritată, monah sau laic. Dumnezeu, într-adevăr, dăruiește tuturor pe Duhul Sfânt, în măsura disponibilității pe care fiecare o are.