Un tată luă din dulap un borcan cu miere de albine, îl dădu fiicei sale să miroasă și apoi îi explică: „Un popor de albine este format din mii și mii de albine. Fiecare albină are de îndeplinit o sarcină anume. Albinele lucrătoare construiesc fagurele, au grijă de incubație, hrănesc poporul și-l apără de dușmani. Regina face ouă: până la 2.000 pe zi. O suită de albine tinere o înconjoară, o însoțește oriunde merge, îi aduc de mâncare, o mângâie și toate acestea le fac albinele de la sine, fără a întreba sau a sta pe gânduri. Apicultorul, părintele lor, le-a construit stupul. Albinele știu că el este prezent, simt prezența lui în semnele pe care le-a lăsat, în grija pe care o poartă față de ele. Desigur că nicio albină nu-l poate descrie pe tatăl lor. Dar toate știu că el există. Și dacă o albinuță ar zice: „Nu cred în tatăl meu„și”el nu mi-a construit casa”, albina în vârstă pe drept cuvânt s-ar supăra.”Totuși, îi spuse fiica, oamenii nu sunt albine”.”Da, îi răspunse tatăl. Dar știu că noi nu ne-am creat pe noi înșine, precum albinele de altfel. Știu la fel de bine că este demn să ne gândim la misterul originii noastre și la faptul că există un loc care se potrivește perfect pentru acest lucru: Biserica. De aceea mergem noi la biserică, mămica ta și cu mine”.
Pildă