Într-un sat de pescari din America Latină trăia un om, pe nume Marco, cu soția sa Linda și cu cei trei copii ai lor: Iosif, Amalia și Lucia. El lucrase mulți ani ca pescar. Dar de câteva luni era șomer, deoarece firma piscicolă la care lucrase se retrase din sat din cauza falimentului. Sosi ziua când Marco trebuia să părăsească familia și să meargă într-un oraș mare, la mare distanță de sat, pentru a găsi ceva de lucru. Dacă ar fi rămas în sat, puținele economii s-ar fi consumat imediat, iar familia ar fi trebuit să moară de foame. Mama și copiii erau foarte triști că tatăl trebuia să plece așa departe pentru a câștiga pâinea cea de toate zilele. Dar și Marco era trist pentru că nu știa când avea să-și revadă copiii și soția. Se gândi toată ziua ce ar putea să lase familiei pentru ca să se gândească la el în timpul absenței sale și, de asemenea, ce ar putea să ia cu sine ca amintire. Se făcuse seară și toți erau așezați în jurul mesei. Fiecare știa că această cină era ultima la care aveau să mănânce împreună. Domnea o tăcere ca de moarte și toți știau de ce. Deodată tatăl luă cuvântul și spuse: „Nu știu când mă voi întoarce. De aceea vreau să iau cu mine o amintire: ea îmi va aminti că trebuie să vă iubesc și să mă întorc. Dar și eu vreau să vă las ceva care să vă amintească că trebuie să mă iubiți și să mă așteptați. Nu am ce să vă dăruiesc. Totuși există ceva care ne va ajuta, ca voi să vă amintiți de mine, iar eu de voi. Când veți fi împreună și veți mânca pâinea la această masă, atunci să vă aduceți aminte de mine. Iar eu voi proceda la fel acolo unde mă voi afla”. „Minunat!” strigară copiii, și, deși nu mai aveau să-l vadă un timp îndelungat pe tatăl lor, ei nu mai erau triști, fiindcă știau că de acum înainte ori de câte ori se adunau să servească masa, tatăl era prezent în mijlocul lor. Din acea zi, faptul de a se aduna la masă era o adevărată sărbătoare pentru acești copii și pentru mama lor.
Pildă