A fost odată o oiță neagră. Toate celelalte oi de la turmă erau albe. Sau ele ziceau că sunt albe, în realitate erau mai degrabă de culoare gri. Acestei oițe negre îi spuneau: `U! Ești o urâțică negricioasă!`. Oița neagră se întristă. Se îndepărtă de turmă și se ascunse. O dată chiar se ascunse într-un râu. Aici se spălă, dar nu deveni albă ca celelalte. Doar răci din cauza apei reci. Apoi se duse la o altă turmă, dar nici aici nu-i merse mai bine. `U! spuseră celelalte oițe, ați mai văzut o oiță așa de mizerabilă? Toate oile trebuie să fie albe, curate`. Atunci biata oiță se gândi că poate Dumnezeu a încurcat culorile. Voia să meargă la El și să-L roage s-o facă albă ca celelalte. Mai întâi veni la mica poartă a cerului. Paznicul, văzând-o așa de neagră, nu voia s-o lase înăuntru. Dar ea se strecură și ajunse la poarta mijlocie. Paznicului i se făcu milă de ea și o lăsă să intre. Dar paznicul de la poarta cea mare strigă: `A, ce drăguță ești! O oiță neagră! Îmi placi nespus de mult!`. O conduse la bunul Dumnezeu. Aici oița se înfricoșă: `Poate că Dumnezeu nu vrea să vadă oițe negre`. Și tremura de frică. Dar paznicul spuse bucuros: `Cât de minunat ai făcut toate, cerescule Tată! Nu-i drăguță această oaie neagră? Sigur că o îndrăgești mult!`. Dumnezeu privi la micuța oaie neagră și spuse: `Da!` În rest nu spuse nimic. Oița era așa de fericită în acea clipă, cum n-a fost niciodată în viața ei. Ea se întoarse din nou la turmă. `U! o huiduiră celelalte oițe. Urâta de ea a apărut din nou în mijlocul nostru!`. Dar oița se gândea doar la faptul că însuși Dumnezeu o făcuse neagră și că o îndrăgea și o găsea frumoasă. De aceea nu putea decât să fie fericită. `Da, spuse ea, știu că sunt neagră`. Mânca iarbă și mereu era prietenoasă față de celelalte oițe. Și, în cele din urmă, ele se obișnuiră cu surioara lor negricioasă și o lăsară în pace, pentru că-și dăduseră seama că ea era o oaie bună, în ciuda culorii negre pe care o avea.
Pildă