Câtva timp în urmă, la Olimpiada persoanelor cu dizabilități, din Seattle, nouă atleți, toți dizabili mental sau fizic, erau la linia de start pentru cursa de 100 m. La semnalul starterului începură cursa, nu toți alergând la fel, dar toți cu dorința de a sosi și de a învinge. Alergau, dar, între ei, un băiețel căzu pe pistă, se rostogoli de câteva ori și începu să plângă. Ceilalți opt îl auziră plângând. Încetiniră și priviră înapoi. Se opriră și se întoarseră … toți… O fată cu sindromul Down se așeză lângă el, începu să-l mângâie și să-l întrebe: „Acum ești mai bine?” Atunci toți nouă se prinseră după umeri și merseră spre linia de finish. Tot stadionul se ridicase în picioare, iar aplauzele au durat mult timp. Persoanele care au văzut întâmplarea, o povestesc încă. De ce? Pentru că înăuntrul nostru știm că: „Lucrul cel mai important în viață este mai mult decât a învinge pentru noi înșine”. Lucrul cel mai important în această viață este de a ajuta pe ceilalți să învingă, chiar dacă asta implică a încetini și a schimba cursa noastră. Oricum, dacă cineva ajutat de noi reușește să învingă, am învins și noi alături de acel cineva.”O lumânare nu pierde nimic, dacă aprinde altă lumânare”
Pildă