Omida a privit în jur: unele săreau, altele cântau, multe zburau, puține alergau...toate insectele erau în continuă mișcare și erau fericite. Numai ea, sărăcuța, era fără glas, fără picioare, fără aripi. Dar nu invidia pe nimeni, știa că este o larvă și-și spunea:
– Fiecare are menirea sa! Și și-a început munca. În scurt timp, s-a înfășurat într-un ghem de mătase, s-a izolat de lume, apoi a stat liniștită în gogoașa ei și a așteptat, spunându-și:
– Încă puțină răbdare! La momentul cuvenit, din gogoașa de mătase, a ieșit un minunat fluture albastru metalizat, mare, diafan, care și-a întins frumoasele aripi grațioase și s-a înălțat în văzduh, uitând cu totul, că fusese cândva o omidă. Fiecare are menirea sa; binele este oricând posibil; aparențele înșeală; trebuie disociată aparența de esență.