La marginea unui sat era un câmp. Acolo creșteau tot felul de plante sălbatice cu flori minunate: ghiocei, brândușe, clopoței albaștrii, garofițe, margarete, sunătoare, mentă plăcut mirositoare, traista-ciobanului, panseluțe sălbatice. Vântul jucăuș aducea până pe prispe minunata mireasmă a plantelor înflorite de primăvara, până toamna târziu. Măceșul, cătina, porumbarul, murul, zmeurul se acopereau primăvara de flori albe, iar toamna crengile se aplecau de greutatea fructelor negre, roșii, portocalii, gălbioare. Îndrăgostiții se sărutau printre tufele acestea rămuroase. Într-o parte, creșteau un măr și un cireș sălbatic, în care păsările și copiii găseau mici fructe bine mirositoare. Poiana vorbea despre puterea vieții și splendoarea naturii și toți țăranii din sat credeau că ceva mai frumos nu poate exista. Într-o zi, veni un om, ară, semănă, greblă, plantă, puse îngrășăminte, altoi pomii și arbuștii și în câțiva ani locul deveni o grădină bogată și frumoasă, despre care țăranii spuneau că este un adevărat colț de rai. Din ceva frumos se poate face ceva și mai frumos, prin muncă cinstită și credință în Dumnezeu.
Pildă