Un rege avea odată o grădină foarte frumoasă. Aici obișnuia să se plimbe în fiecare după-amiază, când soarele strălucea cel mai puternic. Dintre toți arborii din această grădină, un arbore de bambus îi era după inima sa, frumos ca nimeni altul. Acesta creștea zi dezi, lună de lună, an de an, și devenea din ce în ce mai frumos. Regele îl iubea și era fericit de el, iar bambusul știa acest lucru. Într-o zi, regele se apropie de el, iar acesta, în semn de profund respect, se aplecă până la pământ. Regele îi spuse bambusului:
„Dragul meu, am nevoie de tine”.
Se părea că venise ultima zi pentru acest bambus. El răspunse regelui cu o voce tremurândă: „Stăpâne, sunt la dispoziția ta. Folosește-mă după cum dorești”. „Prietene, continuă regele serios, pentru a te putea folosi trebuie să te tai”. „Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos copac din această grădină? Nu, aceasta nu, te rog, nu! Folosește-mă spre bucuria ta, dar te rog, nu mă tăia!”. „Scumpul meu, îi spuse regele, dacă nu te voi tăia, nu te voi putea folosi”. În grădină se făcu liniște perfectă. Bambusul își plecă lent capul și zise: „Stăpâne, dacă nu mă poți folosi fără a mă tăia, atunci fă cu mine cum dorești și taie-mă”. „Dragul meu, trebuie să-ți tai, de asemenea, și ramurile și frunzele”. „Stăpâne, distruge frumusețea mea, dar frunzele și ramurile lasă-mi-le, te rog!”. Regele îi spuse:
„Dacă nu te voi curăți de frunze și ramuri, nu te voi putea folosi”.
Soarele își ascunse fața; un fluture zbura îngrijorat dintr-un loc într-altul, iar bambusul, plin de curaj, spuse: „Stăpâne, curăță-mă...”. „Dragul meu, trebuie să-ți mai fac și altceva. Trebuie să te despic în două și să-ți scot inima. Dacă nu voi face toate acestea, nu te voi putea folosi”. Bambusul se plecă numaidecât până la pământ și spuse:
„Stăpâne, taie și despică!”.
Regele îl tăie, îl curăță de ramuri și de frunze și-l despică în două. Apoi îi scoase inima, îmbină aceste bucăți de bambus și le amplasă cu un capăt la un izvor de apă, iar cu celălalt pe ogorul său ce gemea după apă. În canal începu îndată să curgă apă. În sfârșit ajunse și pe ogor. Izvorul izbucni în cântec de bucurie spunând conductelor de bambus un „Bine ai venit!”. De asemenea, și ogorul se bucură nespus. După aceasta s-a putut planta orez. Zilele treceau, plantele creșteau și timpul secerișului sosi. Roadele erau bogate. Astfel, bambusul deveni o binecuvântare pentru rege. Când acest bambus era frumos, creștea numai pentru sine și se bucura de propria-i frumusețe. Acum, când se dăruise cu totul stăpânului său, bambusul deveni un canal de care stăpânul se folosi pentru a face din țara sa o țarărodnică. Omule, supune-te și tu voii lui Dumnezeu, precum bambusul s-a supus voii stăpânului său, iar Dumnezeu va face din tine ceva inimaginabil de veșnico-frumos.