Un omuleț de sare depăși cu bine toate greutățile pe care le avusese de întâmpinat într-una din călătoriile sale prin regiuni secetoase și uscate și ajunsese în sfârșit pe țărmul unei mări, unde nu fusese încă niciodată. Rămase pe țărm privind și contemplând întinderea și suprafața ei străină și mișcătoare. Deodată deschise gura și întrebă:
„Ce este asta?”.
Și i se răspunse:
„Eu sunt marea”.
Omulețul de sare întrebă mai departe:
„Ce este aceasta, marea?”.
Și marea îi răspunse:
„Aceasta sunt eu”.
La acestea, omul de sare îi spuse:
„Eu nu te înțeleg, deși aș vrea așa de mult. Dar nu știu cum”.
Iar marea îi răspunse:
„Atinge-mă și atunci mă vei înțelege”.
Omulețul de sare își mișcă piciorușul spre apă și o atinse. Acum avea impresia că această parte a naturii îi era totuși cunoscută. Apoi își trase piciorușul din apă și observă că degetele îi dispărură. „Ce ai făcut?”, strigă el speriat. Marea îi răspunse:
„A trebuit să-mi dăruiești ceva pentru a mă putea înțelege”.
Omulețul de sare intră din nou în apă și, încet-încet, începu să se dizolve din ce în ce mai mult. În același timp avea impresia că înțelege marea din ce în ce mai bine.