Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea, așadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruța pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând:
- La ce mai e bună si ploaia aceasta, Doamne? Dar cum mergea așa, iată că se ivi în fața căruței un bandit, care întinse pușca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască. Negustorul rămase încremenit. Hoțul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa și pulberea se udaseră. Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor și luând-o la goană, scăpă de tâlhar. După ce ieși din impas, se opri, se închină și zise:
- Iartă-mă, Doamne, că n-am știut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis. Și de-atunci, negustorul acela nu a mai cârtit niciodată. Dar și pentru bandit a fost o lecție. Și-a dat seama că o mână nevăzută l-a salvat pe negustor. Iar de atunci nu și-a mai pus nădejdea în arma sa, înțelegând că oricând aceasta poate să-l trădeze și astfel să cadă prea ușor în mâna autorităților.