Era odată un mare violonist pe nume Paganini. Unii spuneau că el era foarte ciudat. Alții, că era supranatural. Notele superbe pe care le scotea vioara sa aveau un sunet diferit, de aceea nimeni nu voia să piardă șansa de a vedea spectacolele sale. Într-o seară, loja unui auditoriu ticsit de admiratori era pregătită pentru a-l primi. Orchestra intră și a fost aplaudată. Dirijorul a fost, și el, ovaționat. Mai mult, când apăru figura lui Paganini, publicul ovașiona cu entuziasm. Paganini așeză vioara sa la umăr și ceea ce se auzea era indescriptibil. Doimi și note întregi, treizecidoimi și șaizecipătrimi, șeisprezecimi și semișeisprezecimi păreau să aibă aripi și să zboare la atingerea degetelor sale încântătoare. Deodată, un sunet straniu întrerupse amuzamentul de la parter. Una din corzile vioarei lui Paganini se rupse. Dirijorul se opri. Dar Paganini nu se opri. Orchesta se opri. Uitându-se la partitura sa, continua să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme. Publicul se opri. Dirijorul și orchestra, exaltați, începură să cânte. Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenția spectatorilor. Se rupse o altă coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra se opri și ea. Dar Paganini nu se opri. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el uită dificultățile și înaintă scoțând sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul și orchestra, impresionați, se întoarseră la cântat. Dar publicul nu-și putea imagina ceea ce avea să se întâmple. Toți spectatorii, uluiți, exclamau: UAU! Se rupse o a treia coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se blocă. Orchestra se opri. Respirația spectatorilor se tăie. Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele de la unica coardă care rămase din vioara sa distrusă, ca și cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nicio notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se încurajă. Orchestra se motivă. Publicul trecu de la liniște la euforie, de la inerție la delir. Paganini ajunse la glorie. Numele său străbate timpul. Nu este tocmai un violinist genial. Este simbolul perseverentului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului. Omule, oricine ai fi, nu știu ce tip de probleme ai acum. Poate fi o problemă personală, familială, profesională…, nu știu. Dar un lucru știu: Nu totul e pierdut. Mereu există o coardă; Cântând la ea, exersezi ceea ce Dumnezeu a pus in tine ca talent. Cântând la ea, vei vibra. Învață să accepți că Cineva îți va lăsa mereu o ultimă coardă. Când vei fi descurajat, să nu renunți niciodată. Atunci va exista în tine coarda perseverenței inteligente: „de a încerca încă o dată”, de a mai face un pas cu un nou entuziasm. Trezește-l pe Paganini care se află în tine și avansează pentru a învinge. Victoria este arta de a continua. Când totul pare că se prăbușește, dă-ți o șansă și continuă mai departe – Cel de Sus e cu tine. Atinge coarda motivației și încrederii și scoate sunete, rezultate pozitive. Înainte, însă, întreabă-te: Cine-l motivează pe motivator? Adică: Cine motivează creierul tău, care pune în funcțiune mâna, care cântă la vioară? Nu te frustra, nu te descuraja! Amintește-ți: acum mai este o coardă: Coarda învățării prin repetiție pentru a gândi și găsi Calea. Niciodată nu ți se vor rupe în viață toate corzile – Cel ce te-a creat are grijă de asta. Dacă rezultatele sunt rele, atunci este șansa ta de a cânta la ultima coardă, aceea a perseverenței și, mai ales, a smereniei, care reînviază viitorul cu o înnoire continuă. Este mereu coarda uitată, lăsată cu siguranță de Cineva, care bine acordată, îți va da cel mai bun rezultat. Însă dacă, din întâmplare, vei fi la fundul prăpastiei, aceasta va fi șansa ta de a atinge cea mai bună coardă din univers: Încrederea în tine, prin DUMNEZEU! Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, a luat chip de rob tocmai pentru a demonstra omului că se poate ajunge la desăvârșire, că totul este posibil.
Pildă