Era primăvară și un om, stăbătând pădurea, a găsit un pui de vultur, căzut din cuib, l-a adus acasă și l-a pus în curte, unde acesta a învățat repede să ciugulească mâncarea găinilor și să se poarte ca ele. Într-o zi, un naturalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar:
– Cum un vultur, regele păsărilor, a ajuns să trăiască printre găini?
– Fiindcă l-am hrănit cu mâncarea găinilor și l-am învățat să se poarte și să fie o găină, deci nu mai este vultur.
– Totuși, a insistat naturalistul, are inima și aripile unui vultur și poate, desigur, învăța să zboare! După ce s-au sfătuit multă vreme, cei doi au hotărât să vadă, dacă acest lucru ar fi cu putință. Naturalistul a luat cu delicatețe vulturul în brațe și a spus:
– Tu aparții cerului, nu pământului. Deschide-ți aripile și zboară! Dar vulturul părea nesigur. Nu știa bine cine era și văzând găinile, care ciuguleau prin curte, s-a întors degrabă la ele. Fără să se descurajeze, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperișul casei și i-a spus:
– Tu ești vultur, deschide-ți aripile și zboară! Dar tânărului vultur îi era frică de această noutate și s-a întors înapoi, să ciugulească alături de găini. A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul și l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permiteau brațele, pe regele păsărilor, și i-a spus cu dragoste și încredere:
– Ești un vultur, aparții cerului și pământului, deschide-ți aripile și zboară! Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu găini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu și-a luat zborul încă. Atunci, naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncă și l-a întins către soare. Vulturul a început să tremure. Încet, încet și-a deschis aripile. În sfârșit, cu un strigăt de triumf, și-a luat zborul spre cer. S-ar putea ca vulturul să-și amintească și acum de găini, s-ar putea ca, din când în când, să viziteze poiata, dar după cât se știe nu s-a mai întors niciodată să trăiască ca o găină.