Mulți creștini spun că nu știu să se roage sau că nu au timp. Alții se roagă doar când trec printr-un necaz. Rugăciunea nu este însă un lucru rezervat călugărilor sau preoților și nici o „ultimă soluție” în clipele grele. Ea este respirația sufletului: așa cum trupul nu trăiește fără aer, nici sufletul nu trăiește fără legătura cu Dumnezeu.
Această cateheză arată ce este rugăciunea, care sunt felurile ei, cum ne rugăm singuri și împreună cu Biserica și cum putem începe, cu pași mici, o viață de rugăciune statornică.
Ce este rugăciunea
Rugăciunea este înălțarea minții și a inimii către Dumnezeu. Așa o descrie Sfântul Ioan Damaschin: o urcare a minții spre Dumnezeu și o cerere a celor cuvenite de la El. Este o convorbire: noi Îi vorbim lui Dumnezeu, iar El ne vorbește prin cuvântul Scripturii, prin glasul conștiinței și prin pacea pe care o pune în suflet. Cuvântul despre rugăciune din Filocalie, pus sub numele Sfântului Nil Ascetul, o numește vorbire a minții cu Dumnezeu.
Nu ne rugăm doar cu puterile noastre. Apostolul Pavel spune că nu știm să ne rugăm cum trebuie, dar Duhul Sfânt Însuși vine în ajutorul slăbiciunii noastre și Se roagă în noi (Romani 8, 26). De aceea rugăciunile de fiecare zi încep cu chemarea Duhului Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule…”.
A ne gândi la Dumnezeu nu înseamnă încă a ne ruga. Putem cugeta la El ca la un subiect de studiu, rămânând reci și departe. Rugăciunea începe atunci când ne întoarcem spre El ca spre o persoană vie, cu încredere, cu dragoste și cu smerenie, ca un copil spre tatăl său.
De aceea rugăciunea nu este o datorie apăsătoare, ci un dar. Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre ca să afle ce ne lipsește: „știe Tatăl vostru de cele ce aveți trebuință, mai înainte ca să cereți voi de la El” (Matei 6, 8). Noi avem nevoie de rugăciune, ca să stăm în fața Lui, să ne cunoaștem și să ne lăsăm schimbați de harul Său.
Cele trei feluri de rugăciune
Rugăciunea de laudă
Îl slăvim pe Dumnezeu pentru ceea ce este: sfânt, bun, atotputernic. Așa cântă îngerii „Sfânt, Sfânt, Sfânt” (Isaia 6, 3), iar Maica Domnului: „Mărește sufletul meu pe Domnul” (Luca 1, 46). Este rugăciunea cea mai curată, pentru că nu cere nimic.
Rugăciunea de mulțumire
Ne aducem aminte de binefacerile lui Dumnezeu și Îi mulțumim pentru viață, sănătate, familie, iertare și mântuire. „Dați mulțumire pentru toate” (1 Tesaloniceni 5, 18), chiar și pentru cele pe care nu le înțelegem.
Rugăciunea de cerere
Cerem iertarea păcatelor și ajutorul lui Dumnezeu pentru noi și pentru alții: pentru cei dragi, pentru bolnavi, pentru cei adormiți, chiar și pentru vrăjmași. Cea mai înaltă cerere este cea pentru mântuire.
Rugăciunea personală și rugăciunea Bisericii
Rugăciunea personală o facem singuri sau în familie, acasă, la drum, la locul de muncă. Hristos ne învață: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns” (Matei 6, 6). Cămara este și locul retras din casă, și inima noastră, în care intrăm lăsând afară grijile și zgomotul. Ne putem ruga cu rugăciunile Bisericii, din Carte de rugăciuni și din Ceaslov, dar și cu cuvintele noastre, simple și sincere.
Rugăciunea Bisericii este cea pe care o facem împreună, în biserică, la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe. Ea are o putere deosebită, pentru că Hristos a făgăduit că acolo unde doi sau trei sunt adunați în numele Lui, El este în mijlocul lor (Matei 18, 19-20). În biserică nu ne rugăm doar alături unii de alții, ci ca un singur trup, împreună cu îngerii și cu sfinții.
Cele două nu se înlocuiesc una pe alta, ci se hrănesc reciproc. Cine se roagă acasă înțelege și trăiește mai adânc slujbele Bisericii; cine vine la biserică învață acolo cum să se roage acasă.
Și trupul ia parte la rugăciune. Facem semnul Sfintei Cruci unind primele trei degete ale mâinii drepte, în numele Sfintei Treimi, și plecând celelalte două spre palmă, pentru cele două firi ale lui Hristos, dumnezeiască și omenească; ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept și pe cel stâng. Facem metanii, plecăciuni mici sau mari, ca semn de pocăință și smerenie; după rânduiala Bisericii, metaniile mari nu se fac duminica și în perioada dintre Paști și Rusalii, până la Vecernia din ziua Rusaliilor, când se citesc rugăciunile plecării genunchilor. Toate acestea au rost doar dacă exprimă ce simte inima.
Rugați-vă neîncetat.
Cum se roagă omul ca să fie ascultat
Dumnezeu ascultă orice rugăciune sinceră. Sfinții Părinți arată totuși câteva condiții care fac rugăciunea curată și roditoare:
- Atenția. Ne adunăm mintea și ne gândim la ceea ce spunem. Mai bine puține cuvinte cu atenție decât multe rostite în grabă; Hristos ne-a cerut să nu ne rugăm cu vorbe multe și goale (Matei 6, 7).
- Pregătirea. Înainte de rugăciune ne liniștim câteva clipe, lăsăm deoparte telefonul și grijile și ne amintim înaintea Cui stăm.
- Smerenia. Vameșul, care stătea departe și spunea doar „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18, 13), s-a întors acasă îndreptat, nu fariseul care se lăuda.
- Inima împăcată. Nu putem cere iertare lui Dumnezeu dacă nu iertăm noi înșine (Matei 6, 14-15).
- Credința și încrederea că Dumnezeu ne aude și ne dă ce este bine pentru noi.
- Stăruința. Văduva din pildă (Luca 18, 1-7) și femeia cananeiancă (Matei 15, 22-28) ne arată că Dumnezeu iubește rugăciunea răbdătoare.
- Supunerea față de voia lui Dumnezeu, după cuvântul lui Hristos din Ghetsimani: „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42).
Când rugăciunea pare neascultată, Dumnezeu fie ne cheamă la răbdare, fie ne ferește de un lucru care ne-ar fi făcut rău, fie ne pregătește un dar mai bun decât cel cerut. Ana, care ani de-a rândul nu a avut copii, s-a rugat cu lacrimi la casa Domnului din Șilo și L-a primit de la Dumnezeu pe Samuel, care avea să fie mare prooroc (1 Regi 1, 10-20).
Rugăciunea lui Iisus
Apostolul ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (1 Tesaloniceni 5, 17). Cum poate face acest lucru un om care muncește, are familie și multe griji? Tradiția ortodoxă a păstrat pentru aceasta o rugăciune scurtă, care se poate rosti oriunde: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”.
În aceste puține cuvinte se cuprinde toată credința: mărturisim că Iisus este Domnul și Fiul lui Dumnezeu și Îi cerem mila, recunoscându-ne păcătoși, ca orbul din Ierihon (Luca 18, 38) și ca vameșul din pildă. Chemăm numele lui Iisus, pe care Dumnezeu L-a dat mai presus de tot numele (Filipeni 2, 9-10). Rugăciunea lui Iisus se poate spune în gând, la drum, la lucru, înainte de somn, în clipele de neliniște, și în forme mai scurte, ca „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Mulți creștini se ajută de un metanier.
Ea nu este o tehnică, ci o chemare plină de dragoste a numelui lui Hristos, cu atenție și cu pocăință; roada ei nu sunt trăirile deosebite, ci smerenia, pacea și dragostea. Unii Părinți din Filocalie descriu și o anumită așezare a trupului și a respirației la rugăciune; acestea nu se încearcă singur, fără povățuire. Cine dorește să o facă mai des și mai statornic este bine să ceară sfatul duhovnicului, care va rândui măsura potrivită.
Rugăciunea către Maica Domnului și către sfinți
Ne rugăm lui Dumnezeu, dar ne rugăm și Maicii Domnului și sfinților. Nu îi punem în locul lui Dumnezeu: numai Lui I Se cuvine închinarea, iar pe sfinți îi cinstim ca pe prietenii Lui. Le cerem să se roage pentru noi, așa cum cerem și unui frate în credință să se roage pentru noi, pentru că „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16). În Biserică cei vii și cei adormiți întru Hristos sunt o singură familie.
Maica Domnului are un loc deosebit, ca Născătoare de Dumnezeu și ocrotitoare a creștinilor. Rugăciunile scurte, ca „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi” sau „Sfinte (numele sfântului), roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”, pot însoți rugăciunea de fiecare zi. Biserica ne dă și slujbe întregi pentru aceasta, acatistele și paraclisele.
De obicei ne rugăm înaintea icoanelor, în biserică și acasă, unde este bine să avem un loc de rugăciune cu icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfântului ocrotitor, cu o candelă sau o lumânare. Icoana nu este un idol și nici o simplă podoabă. Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787) a mărturisit că sfintelor icoane li se dă cinstire și sărutare evlavioasă, nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, și că, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, cinstirea dată icoanei trece la cel înfățișat în ea. Prin icoană stăm, cu mintea și cu inima, înaintea lui Hristos și a prietenilor Lui.
Întrebări frecvente
Ce fac când mintea îmi fuge în timpul rugăciunii?
Este o luptă pe care o cunosc toți, chiar și sfinții. Nu vă descurajați: de fiecare dată când observați că mintea a plecat, aduceți-o cu blândețe înapoi la cuvintele rugăciunii. Ajută să citiți rar, cu glas încet, și să vă rugați la o oră liniștită.
Ce fac dacă nu simt nimic când mă rog?
Continuați cu răbdare. Sfinții Părinți vorbesc des despre vremuri de uscăciune în rugăciune și ne învață că Dumnezeu primește și rugăciunea făcută cu osteneală, fără mângâiere simțită. Rugăciunea nu se măsoară după ce simțim, ci după statornicie, smerenie și dragoste. Dacă uscăciunea ține mult, vorbiți cu duhovnicul.
Pot să mă rog cu cuvintele mele, nu doar din carte?
Da. Rugăciunile Bisericii ne învață cum să ne rugăm și ne păzesc de greșeli, de aceea este bine să le folosim zilnic. Dar Dumnezeu ascultă și cuvintele simple ale inimii. Cele două se completează frumos.
Cum îi învăț pe copii să se roage?
Mai ales prin exemplu: copiii învață văzându-și părinții rugându-se. Începeți cu rugăciuni scurte, „Tatăl nostru”, semnul crucii înainte de masă și de somn, și aduceți-i des la biserică, la Sfânta Liturghie.
Pot să mă rog pentru cineva care nu este ortodox sau nu crede?
Da, și este o faptă de dragoste. Ne rugăm pentru toți oamenii, pentru că Dumnezeu voiește ca toți să se mântuiască (1 Timotei 2, 1-4). Pentru pomenirea la slujbe vorbiți cu preotul parohiei.
Concluzie
Rugăciunea nu se învață din cărți, ci rugându-ne. Nu trebuie să așteptăm să fim „pregătiți” sau să avem mult timp: putem începe chiar azi, cu câteva minute dimineața și seara, cu un „Doamne, miluiește!” spus din inimă în mijlocul zilei. Dumnezeu nu cere rugăciuni frumoase, ci inimi sincere. Iar cine se roagă statornic descoperă că rugăciunea nu îi ia din timp, ci îi umple timpul de pace.
Surse și lecturi suplimentare
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: 1 Regi 1, 10-20; Isaia 6, 3; Matei 6, 6; 6, 7; 6, 8; 6, 14-15; 15, 22-28; 18, 19-20; Luca 1, 46; 18, 1-7; 18, 13; 18, 38; 22, 42; Romani 8, 26; Filipeni 2, 9-10; 1 Tesaloniceni 5, 17; 5, 18; 1 Timotei 2, 1-4; Iacov 5, 16.
- Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (Expunerea exactă a credinței ortodoxe), cartea a III-a, cap. 24 (despre rugăciune).
- Cuvânt despre rugăciune, pus sub numele Sfântului Nil Ascetul, în Filocalia, vol. 1.
- Pateric și Filocalia (despre Rugăciunea lui Iisus).
- Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787), hotărârea despre cinstirea sfintelor icoane; Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt 18, 45.
- Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic și canonul 90 al Sinodului Trulan (despre rugăciunea în picioare duminica și între Paști și Rusalii).
- Ceaslovul și Carte de rugăciuni.
