Mulți creștini se apropie de spovedanie cu teamă sau cu jenă: „Ce va crede preotul despre mine?”, „Nu știu ce să spun”, „Am mai spus păcatele acestea”. Alții o socotesc doar o formalitate înainte de Împărtășanie. Biserica o privește însă ca pe unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu: Taina prin care omul căzut se poate ridica de fiecare dată și se poate întoarce acasă, la Tatăl.
Cateheza de față explică ce este Taina Pocăinței, cum a fost așezată, din ce se alcătuiește și de ce ne mărturisim păcatele înaintea preotului. Pentru pregătirea practică a spovedaniei, vedeți pagina dedicată ei.
Pocăința: schimbarea minții
Cuvântul pe care Evanghelia îl folosește pentru pocăință este grecescul metanoia, care înseamnă „schimbarea minții”, întoarcerea întregii vieți. Pocăința nu este, așadar, doar părere de rău pentru o greșeală, ci hotărârea de a părăsi drumul păcatului și de a ne întoarce spre Dumnezeu. Cu această chemare și-a început Hristos propovăduirea: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4, 17).
Pilda fiului risipitor arată cel mai limpede ce este pocăința (Luca 15, 11-32). Fiul cel tânăr „și-a venit în sine”, și-a recunoscut căderea, s-a ridicat și s-a întors la tatăl său, hotărât să-și mărturisească greșeala. Iar tatăl, văzându-l de departe, a alergat înaintea lui, l-a îmbrățișat și i-a redat cinstea de fiu. Așa ne primește Dumnezeu în Taina Spovedaniei.
Pocăința este o virtute pe care creștinul o trăiește toată viața, în fiecare zi; dar ea are și o formă sfântă, rânduită de Hristos, în care omul primește iertarea: Taina Pocăinței, numită și Spovedanie sau Mărturisire.
Taina așezată de Hristos
În timpul vieții Sale pământești, Mântuitorul a iertat păcate cu puterea Sa dumnezeiască: slăbănogului i-a spus „Omule, iertate îți sunt păcatele tale” (Luca 5, 20), iar femeii păcătoase care I-a spălat picioarele cu lacrimi i-a dăruit iertarea pentru că a iubit mult (Luca 7, 47-48). Această putere a dat-o apoi Apostolilor.
Mai întâi le-a făgăduit-o: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18, 18; vezi și Matei 16, 19). Apoi, în seara zilei Învierii, a venit în mijlocul lor, a suflat asupra lor și le-a dat Duhul Sfânt și puterea de a ierta păcatele (Ioan 20, 21-23). De la Apostoli, această putere a trecut, prin hirotonie, la episcopi și la preoți.
Sfântul Ioan Gură de Aur se minuna de această putere, spunând că nici îngerilor, nici arhanghelilor nu li s-a dat să lege și să dezlege, ci numai preoților, și că hotărârea lor pe pământ o întărește Dumnezeu în cer (Despre preoție, cartea a III-a). Preotul nu iartă însă prin puterea lui, ci ca slujitor al lui Hristos: în rugăciunea de dezlegare el se roagă ca Dumnezeu să ierte, iar apoi, cu puterea dată lui, dezleagă.
Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute.
Din ce se alcătuiește Spovedania
Tradiția Bisericii privește păcatul ca pe o boală a sufletului, iar Taina Pocăinței ca pe o vindecare. Hristos Însuși a spus: „N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi” (Luca 5, 31). De aceea, în îndemnul pe care preotul îl rostește înainte de spovedanie, Molitfelnicul amintește că Hristos stă de față nevăzut și primește mărturisirea, preotul fiind doar martor, și că cel care a venit la doctor nu trebuie să plece nevindecat.
Taina Pocăinței cuprinde partea omului și partea lui Dumnezeu, lucrând împreună:
- Părerea de rău (zdrobirea inimii). Durerea sinceră pentru păcatele săvârșite, nu din teamă de pedeapsă, ci pentru că L-am întristat pe Dumnezeu și am rănit pe aproapele. „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18).
- Mărturisirea. Rostirea păcatelor înaintea preotului, deplin, sincer și fără a ne scuza sau a da vina pe alții, cu hotărârea de a nu le mai repeta. „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 9).
- Dezlegarea. Rugăciunea preotului, rostită peste capul celui care se spovedește, acoperit cu epitrahilul. Prin ea Dumnezeu iartă păcatele mărturisite și îl primește pe om din nou în harul Său.
- Canonul (epitimia). O lucrare duhovnicească pe care duhovnicul o rânduiește după starea fiecăruia.
Părerea de rău fără mărturisire rămâne neîmplinită, iar mărturisirea fără părere de rău este doar o înșirare de cuvinte. Hristos spune limpede că, dacă nu ne pocăim, vom pieri (Luca 13, 5); dar, dacă ne pocăim cu adevărat, nu există păcat mai mare decât mila lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Ioan Scărarul numește pocăința „înnoirea Botezului” (Scara, cuvântul 5), iar Părinții vorbesc despre ea ca despre un al doilea Botez, al lacrimilor: ea ne redă curăția primită la Botez și pierdută prin păcat.
Părerea de rău adevărată nu este însă deznădejde. „Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire”, scrie Sfântul Pavel, pe când întristarea lumii aduce moarte (2 Corinteni 7, 10). Petru, după ce s-a lepădat de Hristos, a plâns cu amar și a fost primit din nou (Matei 26, 75; Ioan 21, 15-17); Iuda a deznădăjduit și s-a pierdut (Matei 27, 3-5). Nu mărimea păcatului ne desparte de Dumnezeu, ci refuzul de a ne întoarce la El.
Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Canonul: doctorie, nu pedeapsă
După mărturisire, duhovnicul poate rândui un canon sau o epitimie: o rugăciune anume, metanii, post, milostenie, citirea Sfintei Scripturi, împăcarea cu cineva, îndreptarea unei nedreptăți. Pentru păcatele grele, canonul poate cuprinde și oprirea pentru o vreme de la Sfânta Împărtășanie.
Canonul nu este o plată pentru iertare, pe care Dumnezeu o dă în dar, și nici o pedeapsă. Sfinții Părinți îl aseamănă cu tratamentul pe care medicul îl dă bolnavului după ce i-a curățat rana: el ajută sufletul să se vindece, să-și întărească voința și să nu mai cadă în același păcat. De aceea și Sinodul al VI-lea Ecumenic cere duhovnicilor să cerceteze felul păcatului și starea omului, ca să-i dea leacul potrivit.
Canonul se împlinește cu ascultare. Dacă pare prea greu sau nu poate fi împlinit, se vorbește cu duhovnicul, nu se lasă deoparte.
Cine se spovedește și cât de des
Toți avem nevoie de spovedanie. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Nu doar cei care au săvârșit păcate mari, ci și cei care socotesc că „n-au făcut nimic rău” sunt chemați la pocăință; adesea tocmai aceștia au cea mai mare nevoie să-și cerceteze conștiința.
- Copiii încep să se spovedească în jurul vârstei de șapte ani, cu ajutorul părinților și al preotului.
- Toți credincioșii sunt chemați să se spovedească cel puțin în fiecare dintre cele patru posturi de peste an, iar cei care doresc să se împărtășească mai des, ori de câte ori simt nevoia, după îndrumarea duhovnicului.
- Bolnavii și cei bătrâni pot chema preotul acasă sau la spital, ca să nu-i afle sfârșitul nepregătiți.
Nu este bine să amânăm spovedania până în ultimele zile ale postului, când preotul are mulți credincioși de spovedit și rămâne puțin timp pentru o convorbire adevărată. Cum ne cercetăm conștiința, citiți în cateheza Despre păcat; pentru pregătirea concretă și programare, vedeți pagina Taina Spovedaniei.
Întrebări frecvente
De ce să mă spovedesc la preot, și nu direct lui Dumnezeu?
Ne putem și trebuie să ne pocăim zilnic în rugăciune, înaintea lui Dumnezeu. Dar Hristos a dat Apostolilor și urmașilor lor puterea de a lega și dezlega (Ioan 20, 21-23), iar păcatul nu ne rănește doar pe noi, ci și Biserica. La spovedanie Dumnezeu este Cel care iartă, iar preotul este martorul, slujitorul și îndrumătorul nostru. Cuvântul lui ne ajută să vedem limpede și să ne îndreptăm.
Mi-e rușine să spun anumite păcate. Ce să fac?
Rușinea este firească, dar nu trebuie să ne oprească. Preotul a auzit multe și nu este acolo ca să judece, ci ca să ajute. Un păcat ascuns cu bună știință rămâne nevindecat. Puteți începe chiar spunând că vă este greu, iar preotul vă va ajuta cu întrebări.
Trebuie să mărturisesc din nou păcatele deja spovedite?
Nu. Păcatele mărturisite și dezlegate sunt iertate. Dacă însă ați căzut din nou în ele, le spuneți la spovedania următoare. Dacă un păcat vechi vă apasă încă sufletul, vorbiți cu duhovnicul.
Pot să mă spovedesc fără să mă împărtășesc?
Da. Spovedania are valoare în sine, ca împăcare cu Dumnezeu. De obicei însă ea pregătește Sfânta Împărtășanie, și cel care s-a spovedit este îndemnat să se și împărtășească, dacă duhovnicul îi dă binecuvântare. Despre aceasta citiți în cateheza despre Sfânta Împărtășanie.
Concluzie
Pocăința nu este un tribunal, ci o întoarcere acasă. Dumnezeu nu așteaptă de la noi perfecțiunea, ci inima înfrântă și dorința sinceră de îndreptare. Cine se spovedește cu adevărat pleacă ușurat, iertat și întărit, ca fiul risipitor îmbrăcat din nou în haina cea dintâi.
Dacă doriți să vă spovediți sau aveți întrebări, vorbiți cu preotul paroh; el vă primește cu bucurie.
Surse și lecturi suplimentare
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: Psalmul 50, 18; Matei 4, 17; 16, 19; 18, 18; 26, 75; 27, 3-5; Luca 5, 20.31; 7, 47-48; 13, 5; 15, 11-32; Ioan 20, 21-23; 21, 15-17; 2 Corinteni 7, 10; 1 Ioan 1, 8-9.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea a III-a.
- Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuvântul 5 („Despre pocăință”).
- Sinodul al VI-lea Ecumenic (Trulan), canonul 102.
- Molitfelnic, rânduiala Sfintei Spovedanii.
