„Tatăl nostru” este prima rugăciune pe care o învață un copil creștin și ultima pe care o rostește adesea un om pe patul de moarte. O spunem dimineața și seara, înainte de masă, la fiecare slujbă și la fiecare Sfântă Liturghie. Tocmai pentru că o știm pe de rost, riscăm să o rostim fără să ne mai gândim la ce spunem.
Această cateheză vă invită să o redescoperiți: de unde vine, ce înseamnă fiecare cuvânt al ei și de ce Biserica o socotește cea mai desăvârșită dintre rugăciuni.
Rugăciunea pe care ne-a dat-o Hristos
Se numește „Rugăciunea Domnească” pentru că nu a fost alcătuită de oameni, ci de Domnul nostru Iisus Hristos. Evanghelistul Luca povestește că, după ce L-au văzut pe Iisus rugându-Se, unul dintre ucenici I-a cerut: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Luca 11, 1). Răspunsul a fost această rugăciune (Luca 11, 2-4). Evanghelistul Matei o redă în Predica de pe Munte (Matei 6, 9-13), după ce Hristos a îndemnat să nu ne rugăm cu vorbe multe, ca păgânii.
Când o rostim, ne rugăm deci cu cuvintele Fiului lui Dumnezeu. De aceea Sfinții Părinți au tâlcuit-o cu mare grijă: Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Maxim Mărturisitorul i-au închinat scrieri întregi. Ea este scurtă și ușor de învățat, dar cuprinde tot ce trebuie să cerem: mai întâi slava lui Dumnezeu, apoi cele de care avem nevoie pentru trup și pentru suflet.
Primii creștini o rosteau de trei ori pe zi, cum arată Didahia („Învățătura celor doisprezece Apostoli”), una dintre cele mai vechi scrieri creștine. În Biserica veche, cei care se pregăteau de Botez o primeau ca pe o comoară, iar la Liturghie o rosteau doar cei botezați. Până azi, înainte de „Tatăl nostru”, preotul se roagă ca Dumnezeu să ne învrednicească să-L chemăm cu îndrăznire și fără osândă „Tată”: este îndrăzneala fiilor, nu dreptul nostru, ci darul Lui.
Rugăciunea are trei părți: chemarea („Tatăl nostru, Care ești în ceruri”), cele șapte cereri și încheierea sau doxologia („Că a Ta este împărăția…”), pecetluită cu „Amin”.
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Chemarea: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”
„Tatăl”. Hristos ne îngăduie să ne adresăm lui Dumnezeu cu numele pe care Îl folosea El Însuși. Ca făpturi, nu am avea acest drept; prin Botez însă am devenit fii ai lui Dumnezeu după har, frați ai lui Hristos. Duhul Sfânt, trimis în inimile noastre, este Cel care strigă în noi: „Avva, Părinte!” (Galateni 4, 6; Romani 8, 15). Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin fire, noi suntem fii prin har; de aceea, după Înviere, El deosebește: „Tatăl Meu și Tatăl vostru” (Ioan 20, 17). Primul cuvânt al rugăciunii ne amintește de această cinste și ne dă încredere: venim nu la un stăpân aspru, ci la un Părinte iubitor.
„Nostru”. Nu spunem „Tatăl meu”, ci „Tatăl nostru”. Chiar când ne rugăm singuri, ne rugăm ca membri ai unei familii. Dacă Dumnezeu este Tatăl tuturor, atunci toți oamenii sunt frații noștri, bogați sau săraci, din neamul nostru sau din altul. Sfinții Părinți observă că acest cuvânt ne cere să ne rugăm și pentru ceilalți și să nu ne socotim mai presus de nimeni.
„Care ești în ceruri”. Dumnezeu este pretutindeni; „cerurile” nu arată un loc anume, ci înălțimea și sfințenia Lui, mai presus de toată lumea. Totodată, ne amintesc unde este adevărata noastră patrie: „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20). Încă de la primele cuvinte, rugăciunea ne ridică mintea de la cele pământești la cele de sus.
Primele trei cereri: pentru slava lui Dumnezeu
- 1. „Sfințească-se numele Tău”. Numele lui Dumnezeu este sfânt prin el însuși; noi nu-l putem face mai sfânt. Cerem însă ca el să fie sfințit în noi și prin noi: să fie cinstit de toți oamenii și să nu fie hulit din pricina faptelor noastre. Hristos spune: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Sfințim numele lui Dumnezeu printr-o viață curată, prin vorbe fără înjurături și blesteme și prin mărturisirea credinței.
- 2. „Vie împărăția Ta”. Cerem ca Dumnezeu să domnească în inimile noastre încă de acum, prin harul Duhului Sfânt, „căci împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Cerem ca Evanghelia să se răspândească în toată lumea și, la sfârșit, să vină împărăția veșnică, pe care Hristos o va da celor ce I-au fost credincioși (Matei 25, 34).
- 3. „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”. În cer, îngerii împlinesc voia lui Dumnezeu cu bucurie și fără întârziere. Cerem ca și noi, oamenii, să o împlinim la fel, nu din constrângere, ci din dragoste. Această cerere este cea mai grea atunci când voia lui Dumnezeu nu se potrivește cu a noastră. Hristos ne-a arătat calea în Grădina Ghetsimani, când S-a rugat: „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42).
Celelalte patru cereri: pentru nevoile noastre
- 4. „Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”. Cerem mai întâi cele trebuincioase vieții: hrană, haine, adăpost, sănătate. Nu cerem bogăție, ci „pâinea”, adică cele de care avem nevoie, și nu doar pentru mine, ci „nouă”, tuturor. Cuvântul „astăzi” ne învață să nu ne lăsăm copleșiți de grija zilei de mâine (Matei 6, 34). Cuvântul grecesc tradus prin „cea spre ființă” (epiousios) înseamnă pâinea de care avem nevoie ca să trăim, dar poate fi înțeles și ca pâinea „mai presus de ființă”. De aceea Sfinții Părinți văd în ea și pâinea sufletului: cuvântul lui Dumnezeu, pentru că „nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4), și mai ales Sfânta Euharistie, Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer (Ioan 6, 51). Nu întâmplător „Tatăl nostru” se rostește la Liturghie chiar înainte de Sfânta Împărtășanie.
- 5. „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Toți greșim în fiecare zi (1 Ioan 1, 8), de aceea avem nevoie de iertare în fiecare zi. Cererea are însă o condiție: îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte în măsura în care iertăm și noi. Hristos explică îndată că, dacă nu iertăm oamenilor, nici Tatăl nu ne va ierta (Matei 6, 14-15). Cine rostește această cerere ținând ură în inimă se osândește singur. Dacă ne este greu să iertăm, să cerem tocmai aceasta: puterea de a ierta.
- 6. „Și nu ne duce pe noi în ispită”. Dumnezeu nu ispitește pe nimeni spre rău (Iacov 1, 13); ispita vine de la diavol, de la lume și de la patimile noastre. Ispita în sine nu este păcat; păcatul începe când îi dăm consimțământul. Nu cerem să nu fim niciodată încercați, ci să nu fim lăsați singuri în ispită și biruiți de ea. Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiți mai presus de puterile noastre (1 Corinteni 10, 13). Arma cea mai bună este cea arătată de Hristos: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41).
- 7. „Ci ne izbăvește de cel rău”. „Cel rău” este, după tâlcuirea Părinților, diavolul, vrăjmașul mântuirii noastre. Cerem să fim apărați de puterea lui, de păcat și de urmările păcatului, de toate primejdiile sufletului și ale trupului, iar la sfârșit de osânda veșnică.
Încheierea: „Că a Ta este împărăția…” și „Amin”
După ce am cerut, încheiem cu slavă. Mărturisim că a lui Dumnezeu este împărăția, adică stăpânirea peste toate, puterea de a ne da ce am cerut și slava, care I se cuvine în veci. În forma ei bisericească, doxologia numește pe rând pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh: rugăciunea adresată Tatălui se încheie cu slăvirea întregii Sfinte Treimi.
La slujbe, după ce credincioșii rostesc împreună „Tatăl nostru”, doxologia o spune preotul, iar poporul răspunde „Amin”. Acasă, o citim așa cum este tipărită în Cartea de rugăciuni.
Cuvântul Amin vine din ebraică și înseamnă „așa este”, „așa să fie”. Prin el ne punem pecetea pe toate cele cerute și ne arătăm încrederea că Dumnezeu ne va asculta, dacă cerem după voia Lui (1 Ioan 5, 14-15).
Doamne, învață-ne să ne rugăm.
Întrebări frecvente
De ce textul din Cartea de rugăciuni diferă puțin de cel din Biblie?
Matei și Luca redau rugăciunea cu mici deosebiri, iar Biserica o folosește în slujbe într-o formă liturgică, cu doxologia închinată Sfintei Treimi. Cuprinsul este același; în rugăciunea zilnică folosim forma din Cartea de rugăciuni.
Pot spune „Tatăl nostru” dacă sunt certat cu cineva?
Da, dar rugăciunea vă cheamă la împăcare. Spuneți-o cerând lui Dumnezeu puterea de a ierta și faceți, cât depinde de dumneavoastră, un pas spre celălalt. Despre situațiile grele vorbiți cu duhovnicul.
În ce limbă să mă rog acasă: română sau germană?
În limba în care vă rugați cel mai firesc și înțelegeți cel mai bine. Dumnezeu ascultă inima. În familiile cu copii crescuți în Germania, este bine ca aceștia să cunoască rugăciunea în ambele limbi.
Concluzie
„Tatăl nostru” este o școală a rugăciunii. Ne învață să ne apropiem de Dumnezeu cu încrederea copiilor, să căutăm întâi slava Lui și Împărăția Lui, să cerem cu simplitate cele de trebuință, să iertăm, să veghem în ispite și să încheiem totul cu laudă. Cine o rostește cu inima, zi de zi, se lasă încet-încet modelat după chipul lui Hristos, Care ne-a dat-o.
Surse și lecturi suplimentare
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: Matei 4, 4; 5, 16; 6, 9-13; 6, 14-15; 6, 34; 25, 34; 26, 41; Luca 11, 1-4; 22, 42; Ioan 6, 51; 20, 17; Romani 8, 15; 14, 17; 1 Corinteni 10, 13; Galateni 4, 6; Filipeni 3, 20; Iacov 1, 13; 1 Ioan 1, 8; 5, 14-15.
- Carte de rugăciuni (textul „Tatăl nostru”) și Liturghierul (rugăciunea dinaintea „Tatăl nostru” la Sfânta Liturghie).
- Didahia (Învățătura celor doisprezece Apostoli), 8, în Scrierile Părinților Apostolici.
- Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre Rugăciunea Domnească.
- Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească (cinci omilii).
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. 2.
