Fiecare creștin trăiește într-o țară, cu legi, autorități și instituții. Mulți dintre credincioșii parohiei noastre au două patrii: România, de unde au venit, și Germania, unde trăiesc, muncesc și își cresc copiii. Cum se cuvine să ne purtăm față de stat? Ce îi datorăm și unde se oprește ascultarea noastră?
Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți dau acestor întrebări un răspuns limpede și echilibrat, valabil în orice vreme și sub orice formă de conducere. Această cateheză îl prezintă pe scurt.
Stăpânirea, rânduită pentru binele oamenilor
Dumnezeu nu a lăsat lumea în voia dezordinii. Ca oamenii să poată trăi împreună în pace, El a îngăduit și a rânduit existența unei autorități care să ocrotească viața, să facă dreptate și să înfrâneze răul. Sfântul Apostol Pavel scrie creștinilor din Roma, într-o vreme în care împărații erau păgâni, că orice stăpânire vine de la Dumnezeu și că stăpânirea este „slujitoare a lui Dumnezeu” spre binele oamenilor (Romani 13, 1-4).
Aceasta nu înseamnă că orice faptă a unui conducător este plăcută lui Dumnezeu, ci că ordinea însăși, legea, dreptatea, pacea publică, este un bine voit de El. Chiar și înaintea lui Pilat, Hristos a arătat că puterea dregătorului îi este dată de sus (Ioan 19, 11). Cei care conduc vor da și ei socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care și-au folosit puterea.
Mântuitorul a arătat în același timp că statul și Împărăția lui Dumnezeu nu se confundă. Întrebat dacă se cuvine să se plătească dajdie cezarului, El a răspuns: „Dați deci cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Statului îi dăm ceea ce este al lui: ascultare de legi, contribuții, respect. Lui Dumnezeu Îi dăm ceea ce numai Lui I se cuvine: credința, închinarea, sufletul nostru întreg. Biserica nu se identifică de aceea cu nicio formă de conducere și cu niciun partid, pentru că, după cuvântul Domnului, Împărăția Lui nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36).
Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu.
Ce datorează creștinul statului
Apostolul cere ascultare față de autorități „nu numai pentru mânie, ci și pentru conștiință” (Romani 13, 5): nu din frica de pedeapsă, ci pentru că un creștin cinstit este, firesc, și un cetățean cinstit. Încă din veacul al II-lea, Epistola către Diognet spunea despre creștini că ascultă de legile cetății, dar le întrec prin felul lor de viață. Concret, datoriile noastre sunt:
- Respectarea legilor țării în care trăim, în tot ce nu este împotriva lui Dumnezeu.
- Plata dărilor și a contribuțiilor cu cinste, după îndemnul de a da fiecăruia ce i se cuvine (Romani 13, 6-7); tot aici țin declarațiile adevărate față de autorități și refuzul de a da sau de a lua mită.
- Cinstirea celor ce poartă o răspundere publică, chiar și atunci când nu suntem de acord cu ei, căci Apostolul Petru ne îndeamnă să-l cinstim pe împărat (1 Petru 2, 13-17).
- Munca făcută cu conștiinciozitate, fără înșelăciune și fără muncă la negru, pentru că și aceasta este o formă de dreptate față de toți.
- Grija pentru binele comun: pacea între vecini, ajutorul dat celor în nevoie, participarea responsabilă la viața publică, după conștiința fiecăruia.
Pentru cei care trăiesc departe de țara de origine, se potrivește îndemnul dat odinioară poporului strămutat în Babilon: să caute binele cetății în care locuiesc și să se roage pentru ea (Ieremia 29, 7). Iubirea față de patria de origine nu stă în calea loialității față de țara care ne-a primit. Aceeași Epistolă către Diognet spune că pentru creștini orice țară străină le este patrie și orice patrie le este ca o țară străină, pentru că adevărata lor cetate este în ceruri (Filipeni 3, 20).
Iubirea de neam este binecuvântată, dar nu poate sta mai presus de credință. Biserica Ortodoxă a osândit filetismul (Sinodul de la Constantinopol, 1872), adică împărțirea Bisericii după neamuri: în Hristos, ortodocșii de toate neamurile sunt una și se primesc unii pe alții ca frați.
Rugăciunea pentru cei ce conduc
Cea mai creștinească datorie față de stat este rugăciunea. Sfântul Apostol Pavel îi cere lui Timotei să se facă rugăciuni, cereri și mulțumiri pentru toți oamenii, pentru conducători și pentru toți cei aflați în dregătorii, ca să putem duce o viață liniștită și pașnică, în toată evlavia și cinstea (1 Timotei 2, 1-2).
Biserica a făcut aceasta din cele dintâi veacuri, chiar și sub împărați care îi prigoneau pe creștini. Sfântul Clement Romanul, la sfârșitul primului veac, încheie Epistola sa către Corinteni cu o rugăciune pentru cârmuitori, cerând lui Dumnezeu să le dea sănătate, pace, bună înțelegere și statornicie ca să-și împlinească bine slujirea. Și astăzi, în ecteniile Sfintei Liturghii, ne rugăm pentru țara în care trăim și pentru cei ce o conduc.
Rugăciunea pentru autorități nu este o aprobare a tuturor deciziilor lor, ci o faptă de dragoste: cerem ca Dumnezeu să-i lumineze, să le dea înțelepciune și dreptate, iar țara să aibă pace.
Limita ascultării: Dumnezeu mai întâi
Ascultarea față de stat are o margine. Când mai-marii iudeilor le-au poruncit Apostolilor să nu mai propovăduiască în numele lui Iisus, Petru și ceilalți Apostoli au răspuns că trebuie să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Faptele Apostolilor 5, 29; vezi și 4, 19). Aceasta este temelia întregii atitudini creștine față de puterea lumească: statul are autoritate în lucrurile sale, dar nu peste conștiința și credința omului.
Istoria Bisericii cunoaște mulți mucenici care au fost cetățeni ascultători în toate, dar care au refuzat să se închine idolilor sau să se lepede de Hristos. La fel cei trei tineri din Babilon (Daniel 3) și proorocul Daniel (Daniel 6) au rămas credincioși lui Dumnezeu, fără să se răzvrătească altfel împotriva regelui.
Pilda lor ne arată și felul rezistenței creștine: nu prin ură, violență sau dispreț, ci prin mărturisire liniștită, prin rugăciune și, la nevoie, prin răbdarea suferinței. În țările în care legea garantează libertatea religioasă, cum este și Germania, credința se poate trăi deschis, iar eventualele neînțelegeri se lămuresc pe căi pașnice și legale.
Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.
Întrebări frecvente
Trebuie un creștin să se implice în viața publică?
Grija pentru binele comun este o formă a iubirii de aproapele. Fiecare decide după conștiință cum participă: prin vot, prin implicare în comunitate, în școală, în asociații. Important este să o facă cu cinste, fără ură și cu respect față de toți.
Ne rugăm pentru conducători chiar dacă nu suntem de acord cu ei?
Da. Apostolul cerea rugăciuni pentru împărații vremii lui, care nu erau creștini. Ne rugăm ca Dumnezeu să le dea înțelepciune și dreptate, spre binele tuturor.
Ce fac dacă o cerință mi se pare împotriva credinței?
Asemenea situații sunt rare și trebuie judecate cu atenție, fără grabă. Informați-vă bine, vorbiți cu preotul și hotărâți după îndrumarea duhovnicului. Pentru un creștin, calea este întotdeauna cea pașnică și legală, fără ură față de nimeni.
Pot iubi și România, și Germania?
Desigur. Iubirea de patria de origine și recunoștința față de țara care ne-a primit nu se exclud. Ne rugăm pentru amândouă și căutăm binele oamenilor de pretutindeni.
Concluzie
Creștinul este cetățean al țării în care trăiește și, în același timp, cetățean al Împărăției lui Dumnezeu. Față de stat are datorii reale: respectul legilor, cinstea, grija pentru binele comun și, mai presus de toate, rugăciunea. Dar inima lui aparține lui Dumnezeu, Căruia Îi dă ascultare mai întâi. Trăind așa, credinciosul aduce pace în jurul său și mărturisește, prin viața lui, frumusețea Evangheliei.
Surse și lecturi suplimentare
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: Ieremia 29, 7; Daniel 3; 6; Matei 22, 21; Ioan 18, 36; 19, 11; Faptele Apostolilor 4, 19; 5, 29; Romani 13, 1-7; Filipeni 3, 20; 1 Timotei 2, 1-2; 1 Petru 2, 13-17.
- Epistola către Diognet, cap. 5.
- Sinodul de la Constantinopol (1872), hotărârea despre filetism.
- Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, cap. 60-61.
