Mulți oameni se întreabă: ce înseamnă, concret, să trăiești ca un creștin? Nu doar să mergi la biserică din când în când, ci să-ți rânduiești viața după voia lui Dumnezeu, acasă, la serviciu, în familie, printre străini.
Biserica răspunde pornind de la cuvintele Mântuitorului despre cele mai mari porunci. Din ele decurg trei feluri de datorii: față de Dumnezeu, față de noi înșine și față de aproapele. Această cateheză le prezintă pe rând, nu ca pe o listă de obligații apăsătoare, ci ca pe drumul iubirii care duce la mântuire.
Legea iubirii, temelia tuturor datoriilor
Dumnezeu a sădit în inima fiecărui om legea morală: glasul conștiinței, care ne arată ce este bine și ce este rău. Această lege a fost apoi descoperită lămurit în cele Zece Porunci și desăvârșită de Hristos în Evanghelie. Ea nu ne îngrădește libertatea, ci ne ferește de ceea ce ne strică și ne arată cum să trăim împreună cu Dumnezeu.
Întrebat de un învățător al Legii care este cea mai mare poruncă, Mântuitorul a rezumat toată Legea în două porunci: iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele (Matei 22, 37-39). Cuvintele „ca pe tine însuți” arată și a treia relație: o iubire de sine dreaptă, care nu este egoism, ci grija pentru propriul suflet.
Cele trei datorii nu pot fi despărțite. Cine spune că Îl iubește pe Dumnezeu, dar își disprețuiește semenul, se amăgește. Cine face fapte bune pentru alții, dar uită de Dumnezeu și de propriul suflet, rămâne fără rădăcină. Viața creștină este un întreg.
Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
Față de Dumnezeu: credință, nădejde și dragoste
Prima datorie a omului este să-L cunoască pe Dumnezeu și să-L recunoască drept Ceea ce este: Creatorul care ne-a dat viața, Binefăcătorul care ne poartă de grijă, Sfințitorul care ne curățește prin harul Său și Judecătorul înaintea căruia vom da socoteală. Lui singur I se cuvine închinarea, cum a răspuns Hristos ispititorului în pustie (Matei 4, 10), întărind prima poruncă a Decalogului.
Îl slujim pe Dumnezeu mai ales prin cele trei virtuți teologice: credința, prin care primim adevărul descoperit de El; nădejdea, prin care așteptăm cu încredere mila și ajutorul Lui; dragostea, prin care Îl iubim mai presus de toate. Aceste virtuți se arată în fapte concrete:
- Rugăciunea de dimineață și de seară, la masă și înaintea oricărui lucru.
- Sfințirea duminicii, ziua Învierii, și a sărbătorilor, prin participarea la Sfânta Liturghie și prin odihnă de la lucrurile care nu sunt de neapărată trebuință.
- Viața în Sfintele Taine: Spovedania și Sfânta Împărtășanie primite cu pregătire, precum și păzirea posturilor și a celorlalte porunci bisericești.
- Cinstirea sfinților, a Maicii Domnului, a sfintelor icoane, a Sfintei Cruci și a sfintelor moaște. Pe ei îi cinstim, nu îi adorăm: adorarea (închinarea) se cuvine numai lui Dumnezeu, iar cinstirea dată sfinților urcă la Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Lui (Psalmul 67, 36).
- Respectul față de cele sfinte: numele lui Dumnezeu, locașul bisericii, obiectele și persoanele sfințite.
- Împlinirea făgăduințelor făcute lui Dumnezeu și mărturisirea credinței cu curaj și blândețe, după pilda Apostolilor și a mucenicilor.
- Ferirea de tot ce se împotrivește credinței: superstiții, ghicit, horoscoape și practici oculte sau ezoterice, dar și nepăsarea față de Dumnezeu (vezi cele Zece Porunci).
Față de sine însuși: grija pentru suflet și trup
Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, răscumpărat prin Jertfa lui Hristos și chemat să devină templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6, 19). Din această demnitate se naște datoria de a ne prețui pe noi înșine, nu din mândrie, ci din recunoștință față de Cel care ne-a făcut. Mântuitorul ne întreabă: „Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26).
Iubirea de sine cea bună înseamnă să lucrăm darurile primite și să ne îngrijim de mântuire. Ea merge mână în mână cu smerenia: tot ce avem bun este primit de la Dumnezeu (1 Corinteni 4, 7), iar smerenia ne ajută să ne vedem cu sinceritate slăbiciunile și să vedem binele din ceilalți. Contrariul ei este mândria, rădăcina multor păcate.
Sufletul are nevoie de hrană: mintea se luminează prin cunoașterea adevărului credinței, prin citirea Sfintei Scripturi și a cărților bune, prin slujbe și predici; voința se întărește prin înfrânare și statornicie în bine, după cuvântul Apostolului: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Romani 12, 21); simțirile se curățesc prin rugăciune, cântare bisericească și frumusețea creației.
Trupul nu este disprețuit în credința ortodoxă: el se sfințește prin Taine și va învia. De aceea avem datoria să ne păstrăm viața și sănătatea prin hrană cumpătată, muncă cinstită, odihnă și curățenie, să folosim medicamentele și ajutorul medicului împreună cu rugăciunea (Înțelepciunea lui Isus Sirah 38) și să ne ferim de lăcomie, de patimi și de tot ce ne distruge sănătatea.
Viața este darul lui Dumnezeu, nu proprietatea noastră. De aceea sinuciderea, vătămarea de sine și robirea de alcool, droguri sau jocuri de noroc sunt împotriva acestei datorii. Cine trece prin gânduri de deznădejde nu trebuie să rămână singur: vorbiți cu preotul și cu medicul; în Germania, Telefonseelsorge răspunde gratuit, zi și noapte, la 0800 111 0 111. Tot o datorie față de sine este și munca cinstită, prin care ne câștigăm pâinea și slujim altora (2 Tesaloniceni 3, 10-12).
Și bunurile materiale sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care le administrăm, nu le posedăm cu adevărat. Le câștigăm prin muncă cinstită și le folosim și spre binele celor în nevoie, cum învață Sfântul Vasile cel Mare în omilia sa „Către bogați”.
Față de aproapele: cinste, dragoste și dreptate
Cine este aproapele meu? Prin pilda Samarineanului milostiv (Luca 10, 29-37), Hristos ne arată că aproapele este orice om, fără deosebire de neam, limbă sau credință. Toți avem același Creator, toți purtăm chipul Lui și pentru toți a murit Hristos; în El „nu mai este iudeu, nici elin” (Galateni 3, 28).
Față de aproapele avem trei datorii mari:
- Cinstirea: respectăm demnitatea fiecărui om, nu-l disprețuim, nu-l folosim, nu-l judecăm și nu-l vorbim de rău (Matei 7, 1) și nu-i călcăm drepturile și libertatea.
- Dragostea: semnul după care se cunosc ucenicii lui Hristos (Ioan 13, 35). Ea este răbdătoare, binevoitoare, nu pizmuiește și nu caută ale sale (1 Corinteni 13, 4-7). Se întinde și asupra celor care ne fac rău: Domnul ne cere să ne iubim vrăjmașii și să ne rugăm pentru ei (Matei 5, 44), iar pe Cruce S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau (Luca 23, 34). Iertarea nu este facultativă: numai iertând suntem și noi iertați (Matei 6, 14-15).
- Dreptatea: dăm fiecăruia ce i se cuvine; respectăm viața, sănătatea, numele bun și bunurile celuilalt; plătim cinstit munca, ne ținem cuvântul și spunem adevărul.
Dragostea are grijă de tot omul. Pentru sufletul aproapelui ne rugăm, îi dăm pildă bună (Matei 5, 16), îl sfătuim cu blândețe când greșește (Matei 18, 15) și ne ferim să-l smintim. Pentru trupul lui îl ajutăm în nevoi prin faptele milosteniei: hrănim pe cel flămând, îmbrăcăm pe cel lipsit, cercetăm pe cel bolnav și pe cel singur (Matei 25, 35-36). Tradiția Bisericii numără, pe lângă aceste fapte ale milosteniei trupești, și fapte ale milosteniei sufletești: să-l îndreptăm pe cel care greșește, să-l învățăm pe cel neștiutor, să-l sfătuim pe cel care se îndoiește, să-l mângâiem pe cel întristat, să-i răbdăm pe cei care ne supără, să-i iertăm pe cei care ne greșesc și să ne rugăm pentru cei vii și pentru cei adormiți.
Dacă zice cineva: Iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este.
Trei întrebări pentru cercetarea conștiinței
Față de Dumnezeu
M-am rugat? Am cinstit duminica? I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru darurile Lui?
Față de mine
Mi-am îngrijit sufletul și trupul? M-am lăsat stăpânit de mândrie, lăcomie sau lene?
Față de aproapele
Am fost drept și blând? Am iertat? Am ajutat pe cineva aflat în nevoie?
Întrebări frecvente
Iubirea de sine nu este egoism?
Egoismul înseamnă să te pui pe tine în locul lui Dumnezeu și să-i folosești pe ceilalți. Iubirea de sine cea bună înseamnă să-ți dorești mântuirea, să-ți păstrezi sănătatea și să-ți lucrezi darurile, ca să-I slujești lui Dumnezeu și semenilor. Hristos o așază ca măsură a iubirii de aproapele.
Cum pot ierta pe cineva care m-a rănit?
Iertarea începe cu hotărârea de a nu răspunde cu rău și cu rugăciunea pentru cel care ne-a greșit, chiar dacă sentimentele se vindecă mai încet. A ierta nu înseamnă să acceptăm nedreptatea sau să rămânem într-o situație care ne pune în pericol. Pentru răni adânci, vorbiți cu preotul duhovnic.
Lucrez în ture și nu pot veni mereu duminica. Ce fac?
Mulți credincioși din diaspora trec prin asta. Veniți ori de câte ori puteți, rugați-vă acasă în ziua în care nu ajungeți la biserică și urmăriți, la nevoie, slujba transmisă online. Cum să împăcați munca cu viața bisericească vorbiți cu duhovnicul, care vă poate îndruma după situația dumneavoastră.
Ce fac când nu reușesc să trăiesc așa?
Nu vă descurajați. Dumnezeu nu cere desăvârșire peste noapte, ci o inimă care se întoarce mereu la El. Pocăința și Sfânta Spovedanie sunt tocmai darul Lui pentru cei care cad și vor să se ridice.
Concluzie
Datoriile creștinului nu sunt trei drumuri diferite, ci un singur drum: iubirea. Iubindu-L pe Dumnezeu, învățăm să ne prețuim pe noi înșine ca pe făpturile Lui; prețuindu-ne cu adevărat, îl putem iubi pe aproapele așa cum Hristos ne-a iubit pe noi. Acolo unde ne simțim neputincioși, ne ajută harul lui Dumnezeu, pe care îl primim în rugăciune și în Sfintele Taine.
Vă așteptăm la slujbe și, pentru orice întrebare despre viața duhovnicească, la o discuție cu preotul.
Surse și lecturi suplimentare
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: Psalmul 67, 36; Înțelepciunea lui Isus Sirah 38; Matei 4, 10; 5, 16; 5, 44; 6, 14-15; 7, 1; 16, 26; 18, 15; 22, 37-39; 25, 35-36; Luca 10, 29-37; 23, 34; Ioan 13, 35; Romani 12, 21; 1 Corinteni 4, 7; 6, 19; 13, 4-7; Galateni 3, 28; 2 Tesaloniceni 3, 10-12; 1 Ioan 4, 20.
- Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VII-a, Către bogați.
- Sfântul Petru Movilă, Mărturisirea ortodoxă, partea a treia.
