Sari la conținut

Morala creștină

Despre dragostea creștină

Dragostea este cea mai mare dintre virtuți: iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproapele și chiar de vrăjmași. Ce este, de unde vine, cum se cunoaște și cum crește în viața de zi cu zi.

9 minute de lectură
Despre dragostea creștină
Cuprins
  1. Dumnezeu este iubire
  2. Pe cine iubim: pe Dumnezeu, pe aproapele, pe noi înșine
  3. Cum arată dragostea adevărată
  4. Cum crește dragostea în noi
  5. Întrebări frecvente
  6. Concluzie
  7. Surse și lecturi suplimentare

Toată lumea vorbește despre iubire: cântecele, filmele, reclamele. Cuvântul a devenit atât de obișnuit încât riscă să nu mai spună nimic. Pentru creștin însă, dragostea nu este un sentiment trecător și nici doar o simpatie pentru cei care ne plac, ci chiar viața lui Dumnezeu împărtășită omului.

Această cateheză vă ajută să înțelegeți ce numește Biserica dragoste creștină, de ce ea este „cea mai mare” dintre virtuți, pe cine suntem chemați să iubim și cum putem crește în iubire, pas cu pas, în familie, la lucru și în parohie.

Dumnezeu este iubire

Sfântul Apostol Ioan spune cel mai scurt și mai adânc lucru despre Dumnezeu: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). Dumnezeu nu doar are iubire; El este iubire, pentru că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt trăiesc din veci într-o comuniune desăvârșită. Din această iubire a fost creată lumea și din ea a venit Fiul lui Dumnezeu să Se facă om și să moară pentru noi (Ioan 3, 16).

De aceea iubirea noastră este întotdeauna un răspuns: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (1 Ioan 4, 19). Omul a fost zidit cu dorul după bine și după Dumnezeu sădit în firea lui. Păcatul a slăbit și a întors acest dor spre sine și spre lucruri. Prin Botez însă, Duhul Sfânt revarsă din nou în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu (Romani 5, 5).

Așadar dragostea creștină nu se obține doar prin efort omenesc. Ea este un dar al harului, pe care îl primim și îl lucrăm. Împreună cu credința și nădejdea, ea face parte din cele trei virtuți pe care Biserica le numește teologice, pentru că ne leagă direct de Dumnezeu.

Iubirea este și ținta vieții creștine. Sfântul Ioan spune că cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el (1 Ioan 4, 16). Prin iubire omul se unește cu Dumnezeu și devine, după har, asemenea Lui: aceasta este ceea ce Sfinții Părinți numesc îndumnezeire.

Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
— Matei 22, 37-39

Pe cine iubim: pe Dumnezeu, pe aproapele, pe noi înșine

Mântuitorul rezumă toată Legea în două porunci care nu pot fi despărțite. Ordinea lor contează: întâi Dumnezeu, apoi aproapele, apoi noi înșine, iubiți în chip drept.

  • Pe Dumnezeu „cu toată inima”: nu doar cu o parte din timp sau din gânduri, ci punând totul, mintea, voia și simțirea, în relația cu El. Iubirea de Dumnezeu se arată în ascultare: „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan 14, 15).
  • Pe aproapele: orice om, nu doar rudele și prietenii. Fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu și este iubit de El; de aceea pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37) ne învață să nu întrebăm „cine este aproapele meu?”, ci să ne facem noi aproapele celui în nevoie.
  • Chiar și pe vrăjmași: aici se vede cel mai limpede noutatea Evangheliei. Hristos ne cere să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă și să ne rugăm pentru cei ce ne fac rău (Matei 5, 44), după cum El Însuși S-a rugat pe Cruce pentru cei care Îl răstigneau (Luca 23, 34). Sfântul Siluan Athonitul, un sfânt al vremurilor noastre, învăța că iubirea de vrăjmași nu este cu putință fără harul Duhului Sfânt și că ea arată că omul L-a cunoscut cu adevărat pe Domnul.
  • Pe noi înșine, în chip drept: nu prin egoism, ci îngrijind de mântuirea sufletului nostru și de trupul primit în dar. Iubirea de sine bolnavă (filautia), care pune propriul eu în centru, este după Sfinții Părinți rădăcina multor patimi; Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește maica patimilor.

Cele două porunci se sprijină una pe alta. Sfântul Ioan spune deschis că cel care zice că Îl iubește pe Dumnezeu, dar îl urăște pe fratele său, se minte pe sine (1 Ioan 4, 20).

Cum arată dragostea adevărată

Sfântul Apostol Pavel a lăsat Bisericii cel mai frumos portret al dragostei, în capitolul 13 al Epistolei întâi către Corinteni. Mai întâi arată că fără dragoste nici darurile cele mai mari, nici cunoașterea, nici chiar jertfa de sine nu folosesc la nimic (1 Corinteni 13, 1-3). Apoi descrie cum se poartă iubirea:

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul; nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 4-7).

Textul nu vorbește despre emoții, ci despre fapte și atitudini. Dragostea se vede în răbdarea cu un copil obosit, în vorba bună spusă unui coleg, în renunțarea la a avea mereu dreptate, în iertarea dată fără a ține socoteala. De aceea Sfântul Ioan îndeamnă: să nu iubim „cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul” (1 Ioan 3, 18).

Iubirea adevărată este și statornică: nu se stinge la prima greutate. Sfântul Pavel mărturisește că nimic, nici necazul, nici prigoana, nici moartea, nu ne poate despărți de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos (Romani 8, 35-39). Și ea este veșnică: credința și nădejdea își vor afla împlinirea în Împărăția lui Dumnezeu, dar „dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 8).

Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
— 1 Corinteni 13, 13

Cum crește dragostea în noi

Iubirea este ca o candelă: are nevoie de untdelemn ca să nu se stingă. Biserica ne arată câteva mijloace prin care harul primit la Botez sporește în noi:

  • Cugetarea la iubirea lui Dumnezeu: privirea spre Cruce, citirea Evangheliei, aducerea aminte de binefacerile primite.
  • Rugăciunea, inclusiv pentru cei care ne-au supărat. Este greu să urăști pe cineva pentru care te rogi în fiecare zi.
  • Sfintele Taine: Spovedania curăță inima, iar Sfânta Împărtășanie ne unește cu Hristos, izvorul iubirii, după îndrumarea duhovnicului. La Liturghie, înainte de Crez, diaconul sau preotul ne îndeamnă: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”; Biserica este o comuniune de iubire.
  • Faptele bune: faptele milei trupești și sufletești, vizitarea bolnavilor, ajutorul dat celor singuri. Iubirea crește făcând-o, nu doar dorind-o.
  • Iubirea în familie: răbdarea între soți, grija pentru copii și pentru părinții bătrâni sunt prima școală a iubirii (vezi Familia creștină).
  • Lupta cu iubirea de sine: cu mândria, invidia și lăcomia de bani; despre iubirea de argint, Sfântul Pavel spune că este rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10).

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Capetele despre dragoste, arată că iubirea desăvârșită nu împarte oamenii în buni și răi, ci îi iubește pe toți în chip egal, chiar dacă nu poate aproba răul pe care îl fac. Este un țel înalt, spre care se urcă prin pocăință și răbdare, nu dintr-odată.

Ce stinge dragostea

Câteva păcate care se împotrivesc direct iubirii și de care ne mărturisim la Spovedanie.

Ura și ținerea de minte a răului

Refuzul de a ierta, dorința de răzbunare, bucuria de răul altuia.

Invidia

Tristețea pentru binele aproapelui, care strică încet prietenii și familii.

Împietrirea inimii

Nepăsarea față de cel sărac, bolnav sau singur, chiar când l-am putea ajuta.

Întrebări frecvente

Cum pot iubi pe cineva care nu-mi este simpatic?

Dragostea creștină nu este simpatie, ci voința de a-i dori și a-i face celuilalt binele. Putem începe cu lucruri mici: să nu vorbim de rău, să ne rugăm pentru el, să-i facem un serviciu. Sentimentele vin adesea după fapte.

Ce fac dacă nu reușesc să iert?

Iertarea este uneori un drum lung. Primul pas este să vrem să iertăm și să cerem acest lucru de la Dumnezeu în rugăciune. Mărturisiți greutatea la Spovedanie și urmați îndrumarea duhovnicului; harul lucrează acolo unde puterile noastre nu ajung.

Trebuie să rămân lângă cineva care mă rănește?

A iubi nu înseamnă a accepta abuzul sau violența. Putem ierta și ne putem ruga pentru cineva, păstrând totuși distanța care ne protejează pe noi și pe copiii noștri. În astfel de situații vorbiți cu preotul și cereți, la nevoie, și ajutorul specialiștilor.

Iubirea de aproapele înseamnă să fiu de acord cu orice?

Nu. Dragostea „se bucură de adevăr” (1 Corinteni 13, 6). Iubim persoana, dar nu numim binele rău și răul bine. Uneori iubirea cere un cuvânt sincer, spus cu blândețe și la momentul potrivit.

Concluzie

„Iubirea este deci împlinirea legii” (Romani 13, 10). Toate poruncile, toate posturile și toate rugăciunile au un singur scop: să ne învețe să iubim așa cum iubește Dumnezeu. La sfârșitul vieții nu vom fi întrebați cât am știut, ci cât am iubit: dacă am hrănit pe cel flămând, am primit pe cel străin și am cercetat pe cel bolnav (Matei 25, 31-46).

Parohia este un loc în care putem învăța împreună această iubire, la Sfânta Liturghie, în rugăciune și în ajutorul dat celor din jur.

Surse și lecturi suplimentare

  • Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: Matei 5, 44; 22, 37-39; 25, 31-46; Luca 10, 25-37; 23, 34; Ioan 3, 16; 13, 35; 14, 15; Romani 5, 5; 8, 35-39; 13, 10; 1 Corinteni 13, 1-8; 13, 13; 1 Timotei 6, 10; 1 Ioan 3, 18; 4, 8; 4, 16; 4, 19-20.
  • Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. 2.
  • Sfântul Siluan Athonitul, Însemnări, în Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul.
  • Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, îndemnul dinaintea Crezului, în Liturghier.
  • Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola întâi către Corinteni (tâlcuirea capitolului 13).
  • Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos.