Sari la conținut

Morala creștină

Cele nouă Fericiri. Faptele milei trupești și sufletești

Fericirile din Predica de pe Munte sunt drumul spre bucuria Împărăției: smerenie, pocăință, blândețe, dreptate, milă, curăție, pace și răbdare. Din ele se nasc faptele milei trupești și sufletești, prin care Îl slujim pe Hristos în aproapele nostru.

8 minute de lectură
Cele nouă Fericiri. Faptele milei trupești și sufletești
Cuprins
  1. De la cele zece porunci la cele nouă Fericiri
  2. Cele nouă Fericiri
  3. Fericirile la Sfânta Liturghie
  4. Faptele milei trupești și sufletești
  5. Întrebări frecvente
  6. Concluzie
  7. Surse și lecturi suplimentare

Fiecare om caută fericirea. O caută în bani, în succes, în sănătate, în iubire. Mântuitorul Hristos, urcând pe munte și înconjurat de ucenici și de mulțime, a vorbit și El despre fericire, dar în cuvinte care ne surprind: fericiți sunt cei săraci cu duhul, cei care plâng, cei blânzi, cei prigoniți. Aceste cuvinte, așezate la începutul Predicii de pe Munte (Matei 5, 3-12), se numesc Fericirile.

La Sfânta Liturghie de duminică le auzim de obicei cântate. Cateheza de față le explică pe scurt și arată cum se fac ele viață prin faptele milei trupești și sufletești, așa cum le învață Biserica noastră.

De la cele zece porunci la cele nouă Fericiri

Pe muntele Sinai, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele zece porunci, scrise pe table de piatră. Ele spun mai ales ce nu trebuie să facem: să nu ucizi, să nu furi, să nu minți. Pe un alt munte, Hristos dă Fericirile. Ele nu desființează Legea, ci o împlinesc (Matei 5, 17): nu se opresc la oprirea răului, ci arată cum arată un suflet în care a înflorit binele.

Poruncile sunt ca temelia unei case; Fericirile sunt casa însăși. Fiecare începe cu cuvântul „fericiți” și cuprinde o virtute și o făgăduință. Virtutea este partea noastră, cu ajutorul harului; făgăduința este darul lui Dumnezeu, care începe încă de aici și se împlinește în Împărăția cerurilor.

Sfinții Părinți au văzut în Fericiri o scară. Sfântul Grigorie de Nyssa, în Omiliile la Fericiri, le tâlcuiește ca pe niște trepte pe care sufletul urcă una după alta spre Dumnezeu. Prima treaptă este smerenia, fără de care nicio altă virtute nu rămâne în picioare.

Cele nouă Fericiri

Iată Fericirile, după Evanghelia de la Matei, cu un scurt cuvânt despre fiecare:

  • „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (5, 3). Cei smeriți, care știu că tot ce au este de la Dumnezeu și nu se înalță deasupra altora.
  • „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (5, 4). Cei care plâng pentru păcatele lor și pentru durerea lumii, cu lacrimile pocăinței, nu ale deznădejdii.
  • „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (5, 5). Cei răbdători și împăciuitori, care nu răspund la rău cu rău; blândețea nu este slăbiciune, ci putere stăpânită.
  • „Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (5, 6). Cei care doresc din toată inima sfințenia și binele, pentru ei și pentru ceilalți.
  • „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (5, 7). Cei care ajută din iubire, fără să caute laudă, potrivit nevoii reale a celuilalt.
  • „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (5, 8). Cei care își păzesc gândurile și dorințele de rău și au o inimă fără viclenie.
  • „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (5, 9). Cei care împacă oamenii, în familie, între prieteni, între vecini, și au mai întâi pace în ei înșiși.
  • „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor” (5, 10). Cei care rabdă nedreptatea pentru că au ales binele.
  • „Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea” (5, 11-12). Cei care suferă pentru Hristos, de la martirii de odinioară până la cei batjocoriți astăzi pentru credința lor; plata lor este multă în ceruri.

Evanghelistul Luca redă și el o parte din aceste cuvinte, în Predica de pe șes (Luca 6, 20-23).

Făgăduințele Fericirilor nu sunt o răsplată exterioară, ca un premiu după concurs. Ele descriu ce se întâmplă cu omul care se lasă vindecat de Dumnezeu: inima curățită de patimi devine în stare să-L vadă pe Dumnezeu, cel care face pace devine asemenea Fiului lui Dumnezeu și primește înfierea, iar Împărăția cerurilor începe încă de aici, în Biserică, prin Sfintele Taine. Așa urcă omul, cu ajutorul harului, spre unirea cu Dumnezeu, pe care Părinții o numesc îndumnezeire.

Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.
— Matei 5, 3

Fericirile la Sfânta Liturghie

Biserica nu ne lasă să uităm Fericirile. La Sfânta Liturghie, de obicei duminica (în afara praznicelor care au antifoane proprii), ele se cântă după ectenia mică, ca antifonul al treilea; în timpul cântării lor se face Vohodul mic cu Sfânta Evanghelie. Le precede cuvântul tâlharului de pe cruce, rostit de toată Biserica la plural: „Întru împărăția Ta pomenește-ne pe noi, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta” (după Luca 23, 42).

Așezarea aceasta nu este întâmplătoare. Tâlharul pocăit este cel dintâi care a intrat în rai, nu pentru faptele lui, ci pentru smerenia și credința lui. Cântând Fericirile cu cuvintele lui, Îi cerem lui Hristos să ne primească și pe noi în Împărăția Lui, deși suntem încă departe de virtuțile pe care le auzim. Mai multe despre desfășurarea slujbei găsiți în cateheza despre Sfânta Liturghie.

Faptele milei trupești și sufletești

„Fericiți cei milostivi” nu rămâne o idee frumoasă. În pilda Judecății de apoi (Matei 25, 31-46), Hristos ne arată după ce vom fi judecați: dacă L-am hrănit când era flămând, dacă I-am dat să bea când era însetat, dacă L-am primit când era străin, L-am îmbrăcat când era gol, L-am cercetat când era bolnav și în temniță. Iar când drepții se miră, le răspunde că tot ce au făcut unuia dintre cei mai mici frați ai Săi, Lui I-au făcut.

Pornind de aici, catehismul Bisericii noastre învață șapte fapte ale milei trupești:

  • a sătura pe cei flămânzi;
  • a adăpa pe cei însetați;
  • a îmbrăca pe cei goi;
  • a cerceta pe cei din închisori și pe cei aflați în strâmtorare;
  • a cerceta pe cei bolnavi;
  • a primi pe cei străini, mai ales pe cei săraci și bolnavi;
  • a îngropa pe cei săraci și pe cei care nu au pe nimeni să-i îngroape.

Omul nu are însă doar trup, ci și suflet, iar sufletul are și el foame și răni. De aceea catehismul adaugă șapte fapte ale milei sufletești:

  • a întoarce pe cel rătăcit la adevăr și pe cel păcătos la virtute;
  • a învăța pe cel neștiutor;
  • a da sfat bun celui care are nevoie;
  • a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele;
  • a mângâia pe cei întristați;
  • a nu ne răzbuna, ci a răsplăti răul cu binele;
  • a ierta greșelile altora.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la Evanghelia după Matei, revine mereu la această pildă și arată că milostenia nu stă în mărimea darului, ci în inima celui care dă. Paharul cu apă rece dat în numele lui Hristos (Matei 10, 42) și cei doi bani ai văduvei (Marcu 12, 41-44) au în ochii lui Dumnezeu un preț mare.

Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut.
— Matei 25, 40

Întrebări frecvente

Ce înseamnă „săraci cu duhul”? Nu este o laudă a prostiei?

Nu. „Săraci cu duhul” sunt cei smeriți, care nu se laudă cu nimic înaintea lui Dumnezeu și știu că au nevoie de El. Un om poate fi foarte învățat și, în același timp, sărac cu duhul, dacă nu se mândrește.

Cui să dau milostenie, când nu știu dacă omul chiar are nevoie?

Nu suntem chemați să-i judecăm pe oameni, dar nici să dăm fără minte. Uneori este mai bine să oferim mâncare decât bani, sau să ajutăm prin parohie și prin organizații de încredere. Pentru situații concrete, întrebați după îndrumarea duhovnicului. Parohia sprijină și ea familii în nevoie; detalii găsiți pe pagina Donații.

Cum îl îndrept pe cineva care greșește, fără să-l judec?

Cu blândețe, între patru ochi, din dragoste și după ce ne-am rugat pentru el (Galateni 6, 1). Mai întâi ne uităm la propriile greșeli. Uneori cea mai bună îndreptare este exemplul nostru și rugăciunea tăcută.

Trebuie să iert chiar și pe cine m-a rănit foarte grav?

Hristos ne cere să iertăm, iar iertarea ne vindecă mai întâi pe noi. A ierta nu înseamnă însă a ne pune din nou în pericol sau a spune că răul nu a fost rău. Iertarea poate fi un drum lung; parcurgeți-l cu rugăciune și după îndrumarea duhovnicului. Vezi și pagina Taina Spovedaniei.

Concluzie

Fericirile sunt portretul lui Hristos: El este Cel smerit, blând, milostiv, curat, făcător de pace și prigonit pentru dreptate. Cine Îl urmează începe să-I semene. Faptele milei sunt felul în care acest portret prinde viață în fiecare zi, în casa noastră, în parohie și pe stradă.

Data viitoare când auziți Fericirile cântate la Liturghie, alegeți una dintre ele și încercați să o trăiți în săptămâna care vine.

Surse și lecturi suplimentare

  • Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: Matei 5, 3-12; 5, 17; 6, 1-18; 6, 3; 10, 42; 25, 31-46; 25, 40; Marcu 12, 41-44; Luca 6, 20-23; 23, 42; Galateni 6, 1.
  • Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Fericiri.
  • Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei.
  • Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, antifonul al treilea (Fericirile), în Liturghier.