Întreaga credință creștină se adună în jurul unei Persoane: Iisus Hristos. De aceea partea cea mai lungă a Crezului, șase articole din douăsprezece, vorbește despre El. Mărturisim că Iisus din Nazaret nu este doar un învățător înțelept sau un om sfânt, ci Fiul veșnic al lui Dumnezeu, Care, din iubire pentru noi, S-a făcut om, a murit și a înviat.
Această cateheză urmează articolele 2–7 ale Simbolului credinței: cine este Fiul lui Dumnezeu, de ce și cum S-a făcut om, ce a lucrat pentru mântuirea noastră și ce așteptăm de la El.
Fiul veșnic al Tatălui
Crezul spune despre Fiul că este „Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii”. Nașterea Fiului din Tatăl nu este o întâmplare din timp și nu seamănă cu nașterea omenească: ea este veșnică. Nu a existat niciodată un „moment” în care Tatăl să fi fost fără Fiul. De aceea Fiul este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut”, adică nu este o creatură, ci are aceeași ființă dumnezeiască cu Tatăl.
Cuvintele „de o ființă cu Tatăl” au fost mărturisite de Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), împotriva lui Arie, care învăța că Fiul ar fi doar cea dintâi și cea mai înaltă dintre creaturi. Biserica a înțeles că, dacă Hristos nu ar fi cu adevărat Dumnezeu, nu ne-ar putea uni cu Dumnezeu. Evanghelistul Ioan Îl numește pe Fiul Cuvântul, prin Care „toate s-au făcut” (Ioan 1, 1-3).
Numele pe care le rostim zilnic spun și ele cine este El. Iisus înseamnă „Dumnezeu mântuiește” (Matei 1, 21). Hristos înseamnă „Unsul”, Mesia cel făgăduit. Domn arată că El este Stăpânul vieții noastre, Căruia I ne încredințăm.
De ce S-a făcut Dumnezeu om
Crezul răspunde simplu: „pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire”. Prin păcat, omul s-a despărțit de Dumnezeu, izvorul vieții, și a căzut sub stăpânirea stricăciunii și a morții. Nu se putea vindeca singur: nicio faptă bună, nicio lege și niciun înger nu puteau reface legătura ruptă. Doar Dumnezeu putea să ne dea din nou viața, și doar un om putea să o primească în numele tuturor.
De aceea Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. În El, firea omenească s-a unit pentru totdeauna cu Dumnezeu și a fost vindecată din interior. Sfântul Atanasie cel Mare spunea, în cartea sa Despre Întruparea Cuvântului, că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu după har. Aceasta este ținta vieții creștine, pe care Părinții o numesc îndumnezeire (theosis): nu schimbarea omului în ființa lui Dumnezeu, ci unirea cu El prin harul Duhului Sfânt, în Biserică și în Sfintele Taine, așa încât omul ajunge „părtaș dumnezeieștii firi” (2 Petru 1, 4). Mântuirea nu este deci doar iertarea unei datorii, ci vindecarea și înnoirea întregului om. Iar la temelia acestei lucrări stă iubirea: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).
Dumnezeu a pregătit omenirea pentru această venire: prin făgăduința dată încă din Rai (Facerea 3, 15), prin Legea dată lui Moise și prin proorocii care au vestit, cu veacuri înainte, nașterea, pătimirea și slava lui Mesia (Isaia 7, 14; 53).
S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria
La Buna Vestire, Arhanghelul Gavriil i-a spus Fecioarei Maria că Duhul Sfânt Se va pogorî peste ea și puterea Celui Preaînalt o va umbri, de aceea Sfântul care se va naște din ea Se va chema Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35). Fiul nu a coborât dintr-un loc în altul, ci, rămânând Dumnezeu, a luat din Fecioara un trup și un suflet omenesc. A fost om adevărat: a crescut, a muncit, a flămânzit, a obosit, a plâns, a fost ispitit în toate ca și noi, dar fără de păcat (Evrei 4, 15).
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon (451) a mărturisit că în Hristos sunt două firi, dumnezeiască și omenească, unite într-o singură Persoană, „neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit”. Firea dumnezeiască nu a înghițit-o pe cea omenească și nici nu s-a amestecat cu ea; iar Cel care a plâns la mormântul lui Lazăr și Cel care l-a înviat sunt același Hristos. Sinodul VI Ecumenic (Constantinopol, 680–681) a adăugat că Hristos are și două voințe, iar voința Lui omenească s-a supus liber celei dumnezeiești.
Pentru că Cel născut din ea este Dumnezeu adevărat, Biserica o numește pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), cum a mărturisit Sinodul III Ecumenic de la Efes (431). Ea este pururea Fecioară, înainte de naștere, în naștere și după naștere, și este cinstită mai presus de toți sfinții și de îngeri: „mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”, cum cântăm la fiecare Liturghie. Biserica o cheamă ca pe Maica noastră, dată nouă de Hristos de pe Cruce (Ioan 19, 26-27), care mijlocește pentru noi; dar închinarea cuvenită numai lui Dumnezeu o aducem doar Sfintei Treimi, iar pe Maica Domnului o cinstim. Cinstirea ei nu ne îndepărtează de Hristos, ci ne duce la El: în icoane, Maica Domnului ni-L arată întotdeauna pe Fiul ei.
Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.
Prooroc, Arhiereu și Împărat
Numele de Hristos, „Unsul”, amintește că în Vechiul Testament erau unși proorocii, arhiereii și împărații. Iisus le împlinește pe toate trei, desăvârșit, iar Biserica vorbește de aceea despre întreita Sa slujire:
- Prooroc și Învățător: El este Proorocul vestit de Moise (Deuteronomul 18, 15), Care ne descoperă pe Tatăl și calea mântuirii. Cuvântul Lui îl auzim la fiecare Liturghie, în Evanghelie.
- Arhiereu: El Se aduce pe Sine jertfă, o dată pentru totdeauna, și mijlocește pentru noi înaintea Tatălui (Evrei 7, 25-27; 9, 11-12). Această Jertfă ne este făcută prezentă în Sfânta Liturghie.
- Împărat: El a biruit păcatul, moartea și pe diavolul și cârmuiește Biserica și lumea. Împărăția Lui nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36) și începe în inima celui care Îl primește.
Prin Botez și Mirungere, fiecare creștin primește o părtășie la această slujire: să mărturisească adevărul, să-și aducă viața ca dar lui Dumnezeu și să-și stăpânească patimile.
Crucea, mormântul și Învierea
„Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat.” Numele lui Pilat ne amintește că pătimirea Domnului este un fapt al istoriei, nu o legendă. Hristos nu a fost doar o victimă a nedreptății: El a mers de bunăvoie spre Cruce, S-a smerit, ascultător făcându-Se până la moarte (Filipeni 2, 6-8), și Și-a dat viața ca răscumpărare pentru mulți (Matei 20, 28). Pe Cruce, iubirea lui Dumnezeu a primit în sine toată ura și durerea lumii și le-a biruit. De aceea cinstim Sfânta Cruce și ne însemnăm cu ea: semnul morții a devenit semnul biruinței.
Hristos a murit cu adevărat și a fost pus în mormânt. Cu sufletul S-a pogorât la iad, nu ca un învins, ci ca Împărat, și i-a eliberat pe drepții care Îl așteptau, de la Adam încoace (1 Petru 3, 18-19); dumnezeirea Sa a rămas unită și cu trupul din mormânt, și cu sufletul.
„Și a înviat a treia zi, după Scripturi.” Învierea este temelia credinței noastre: Sfântul Apostol Pavel spune că, dacă Hristos n-ar fi înviat, credința noastră ar fi zadarnică (1 Corinteni 15, 14). Dar Hristos a înviat, ca cel dintâi dintre cei adormiți (1 Corinteni 15, 20), cu același trup, acum preamărit și nestricăcios. Mormântul gol, femeile mironosițe, ucenicii care L-au văzut, L-au atins și au mâncat cu El sunt martorii acestei biruințe. De aceea cântăm la Paști: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.” Despre sărbătorile prin care retrăim aceste evenimente citiți cateheza Despre sărbători.
Înălțarea și a doua venire
„Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.” La patruzeci de zile după Înviere, Hristos S-a înălțat cu trupul la cer, în fața ucenicilor (Faptele Apostolilor 1, 9-11). Nu S-a despărțit de firea omenească: a dus-o cu Sine în slava Tatălui. Astfel, firea omenească, unită pentru totdeauna cu Fiul, a fost înălțată de-a dreapta Tatălui, iar noi avem o nădejde: unde este Capul, acolo este chemat și trupul, Biserica. Totodată Domnul nu ne-a lăsat orfani: rămâne cu noi în Biserică, în Sfintele Taine, mai ales în Sfânta Euharistie, și ne-a trimis pe Duhul Sfânt (vezi Despre Dumnezeu-Duhul Sfânt).
„Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.” Prima venire a lui Hristos a fost în smerenie, în ieslea din Betleem; a doua va fi în slavă, înaintea tuturor (Matei 25, 31). Ziua și ceasul nu le știe nimeni, de aceea Domnul ne cere să fim treji, nu să facem socoteli (Matei 24, 36.42). Judecătorul va fi Cel care S-a făcut om pentru noi și ne cunoaște slăbiciunile (Ioan 5, 22-27). Pentru creștin, a doua venire nu este o amenințare, ci împlinirea nădejdii: de aceea Biserica se roagă din vechime „Vino, Doamne!” (Apocalipsa 22, 20). Despre judecată și viața veșnică vorbește cateheza Despre viața viitoare.
Ce mărturisim în Crez despre Fiul
2. Fiul lui Dumnezeu
„Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”
3. Întruparea
„Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om.”
4. Pătimirea
„Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat.”
5. Învierea
„Și a înviat a treia zi, după Scripturi.”
6. Înălțarea
„Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.”
7. A doua venire
„Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.”
Întrebări frecvente
Dacă Hristos este Dumnezeu, cum a putut să moară?
Hristos a murit cu firea Sa omenească, nu cu dumnezeirea, care nu poate muri. Dar Cel care a murit este Fiul lui Dumnezeu făcut om, de aceea spunem, împreună cu Sinodul V Ecumenic (Constantinopol, 553), că „Unul din Sfânta Treime a pătimit cu trupul”; aceeași credință o cântăm la fiecare Liturghie în imnul „Unule-Născut”. Tocmai pentru că a fost Dumnezeu, moartea nu L-a putut ține, iar moartea Lui ne-a adus viață.
De ce o numim pe Fecioara Maria „Născătoare de Dumnezeu”?
Pentru că a născut nu un om oarecare, căruia Dumnezeu i S-ar fi alăturat mai târziu, ci pe Fiul lui Dumnezeu Însuși, făcut om. Numele acesta mărturisește, de fapt, credința noastră despre Hristos.
De ce ne închinăm la Cruce?
Nu ne închinăm lemnului, ci lui Hristos, Care a biruit moartea pe Cruce. Semnul Crucii, făcut cu credință, este o scurtă mărturisire: credem în Sfânta Treime și în Fiul răstignit și înviat.
Cum pot să-L cunosc mai bine pe Hristos?
Citind zilnic câteva rânduri din Evanghelie, rugându-vă, venind la Sfânta Liturghie și apropiindu-vă de Sfintele Taine, după îndrumarea duhovnicului. Dacă aveți întrebări, preotul parohiei vă stă bucuros la dispoziție.
Concluzie
Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la toate rănile omului. S-a făcut ceea ce suntem noi, ca să ne facă părtași la ceea ce este El. A purtat Crucea noastră, a coborât în moartea noastră și ne-a deschis drumul spre viață. Cine Îl mărturisește în Crez este chemat să-L urmeze în viață: în iubire, în iertare și în nădejdea Învierii.
Vă așteptăm la Sfânta Liturghie, unde Hristos ne vorbește în Evanghelie și ni Se dăruiește în Sfânta Împărtășanie.
Surse și lecturi suplimentare
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: Facerea 3, 15; Deuteronomul 18, 15; Isaia 7, 14; 53; Matei 1, 21; 20, 28; 24, 36.42; 25, 31; Luca 1, 35; Ioan 1, 1-3; 1, 14; 3, 16; 5, 22-27; 18, 36; 19, 26-27; Faptele Apostolilor 1, 9-11; 1 Corinteni 15, 14; 15, 20; Filipeni 2, 6-8; Evrei 4, 15; 7, 25-27; 9, 11-12; 1 Petru 3, 18-19; 2 Petru 1, 4; Apocalipsa 22, 20.
- Simbolul credinței (Niceo-Constantinopolitan) și hotărârile Sinoadelor Ecumenice I (Niceea, 325), III (Efes, 431), IV (Calcedon, 451), V (Constantinopol, 553) și VI (Constantinopol, 680–681).
- Liturghierul Bisericii Ortodoxe Române: imnul „Unule-Născut” și cântarea „Cuvine-se cu adevărat”.
- Sfântul Atanasie cel Mare, Despre Întruparea Cuvântului.
- Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (Expunere exactă a credinței ortodoxe), cartea a III-a.
- Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II.
