Despre păcat se vorbește astăzi tot mai puțin. Unii îl socotesc o noțiune de altădată, alții îl reduc la o greșeală de purtare. Biserica îl privește însă mai adânc: păcatul este o rană a sufletului, o rupere a legăturii de iubire cu Dumnezeu, cu aproapele și cu noi înșine.
Vorbim despre păcat nu ca să ne temem sau să ne osândim, ci ca să ne cunoaștem boala și să alergăm la Doctorul sufletelor. Această cateheză arată ce este păcatul, cum se naște și cum ne vindecă Hristos.
Ce este păcatul
Păcatul este călcarea voii lui Dumnezeu, cu știință și de bunăvoie, prin gând, prin cuvânt sau prin faptă. Pentru că voia lui Dumnezeu ne este descoperită în poruncile Sale, Sfântul Ioan Evanghelistul spune simplu: „păcatul este nelegiuirea” (1 Ioan 3, 4). Păcat este și binele pe care puteam și trebuia să-l facem, dar l-am lăsat nefăcut (Iacov 4, 17).
Ca să fie vorba de un păcat propriu-zis, sunt necesare trei lucruri:
- cunoașterea: omul știe, sau putea să știe, că ceea ce face este împotriva voii lui Dumnezeu;
- libertatea: alege de bunăvoie, nu silit;
- folosirea minții: un copil mic sau un om lipsit de judecată nu poartă aceeași răspundere ca un om matur și conștient.
Dumnezeu nu este autorul păcatului și nu ispitește pe nimeni spre rău (Iacov 1, 13). Păcatul nu ține de firea omului, așa cum a fost ea creată „bună foarte” (Facere 1, 31), ci vine din folosirea greșită a libertății. Cuvântul grecesc al Noului Testament pentru păcat, hamartia, înseamnă „ratarea țintei”: omul, făcut să crească spre asemănarea cu Dumnezeu, se abate de la această țintă. De aceea Sfinții Părinți, între care Sfântul Ioan Damaschin, nu socotesc răul o putere de sine stătătoare, ci o abatere de la ceea ce este după fire spre ceea ce este împotriva firii, o boală a sufletului. Dumnezeu îngăduie păcatul, pentru că nu ne-a făcut roboți, ci ființe libere, chemate să iubească.
Păcatul strămoșesc și păcatele personale
Păcatul strămoșesc este neascultarea primilor oameni, Adam și Eva, în Rai. Prin el, legătura omului cu Dumnezeu s-a rupt, iar în lume au intrat suferința, stricăciunea și moartea (Facere 3; Romani 5, 12). Învățătura ortodoxă nu spune că moștenim vina personală a lui Adam, ca și cum am fi vinovați de o faptă pe care nu am săvârșit-o. Moștenim însă firea rănită: supusă stricăciunii și morții, slăbită și înclinată spre rău. Chipul lui Dumnezeu din om nu a fost distrus, ci întunecat, iar omul a rămas liber și capabil de bine.
Hristos, „noul Adam”, a luat asupra Sa firea noastră, fără păcat, și a biruit în ea moartea: „precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (1 Corinteni 15, 22). Prin Sfântul Botez murim și înviem împreună cu El, ne îmbrăcăm în Hristos și suntem curățiți de păcatul strămoșesc și de toate păcatele (Romani 6, 3-4; Galateni 3, 27). Rămân însă moartea trupească și înclinarea spre rău, nu ca vină, ci ca loc al luptei duhovnicești (Romani 7, 18-25), până la biruința deplină din înviere. Mai multe în cateheza despre Botez.
Păcatele personale sunt cele pe care fiecare dintre noi le săvârșește după Botez. Biserica deosebește între ele, după greutate:
- păcatele ușoare, făcute din slăbiciune, neatenție sau grabă. Nu ne despart cu totul de Dumnezeu, dar slăbesc lucrarea harului. Nimeni nu este fără ele: „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine” (1 Ioan 1, 8). Nu trebuie însă socotite fără importanță: nepăsate, ele devin obișnuință și deschid calea celor grele.
- păcatele grele sau „de moarte” (1 Ioan 5, 16-17), săvârșite cu deplină știință și voință, care ne despart de harul lui Dumnezeu și omoară viața sufletului dacă nu ne pocăim (1 Corinteni 6, 9-10).
Păcatul nu rămâne niciodată doar al nostru. El rănește pe cel care îl face, îl îndurerează pe Dumnezeu și îi atinge pe cei din jur. Ne putem face părtași și la păcatele altora: când îndemnăm la rău, când îl aprobăm, când tăcem din comoditate sau când acoperim nedreptatea (Romani 1, 32). Unele păcate, precum uciderea, asuprirea celor slabi sau oprirea plății celui care muncește, sunt numite de tradiție „strigătoare la cer” (Facere 4, 10; Iacov 5, 4).
Cum se naște păcatul: treptele ispitei
Păcatul nu apare dintr-odată. Sfântul Apostol Iacov arată că fiecare este ispitit de propria poftă, care, primită, zămislește păcatul, iar păcatul, odată săvârșit, naște moartea (Iacov 1, 14-15). Ispita poate veni din noi înșine, din lume sau de la diavol (1 Ioan 2, 16; 1 Petru 5, 8), dar ispita în sine nu este păcat: și Hristos a fost ispitit în pustie și a biruit (Matei 4, 1-11). El a fost ispitit doar din afară, fără să aibă în Sine vreo înclinare spre rău, și ne-a deschis calea biruinței: a fost ispitit întru toate ca noi, afară de păcat (Evrei 4, 15).
Sfinții Părinți, mai ales Sfântul Ioan Scărarul în Scara (treapta a 15-a), au descris cu mare finețe drumul de la primul gând până la patimă:
- Momeala: un gând sau o imagine se ivește în minte. Nu suntem vinovați că a venit.
- Însoțirea: începem să stăm de vorbă cu gândul, să-l cântărim cu plăcere.
- Consimțirea: voința se învoiește cu el; în inimă, păcatul este deja săvârșit (Matei 5, 28).
- Robirea: gândul ne trage după el, fără să ne mai putem împotrivi ușor, și trece în faptă.
- Patima: păcatul repetat devine obișnuință și apoi o stare bolnavă a sufletului.
Între aceste trepte se dă lupta. Cu cât respingem gândul mai devreme, cu atât biruința este mai ușoară. Armele pe care ni le dau Scriptura și Părinții sunt rugăciunea (Luca 22, 40), trezvia asupra gândurilor, împotrivirea hotărâtă (Iacov 4, 7) și încrederea că Dumnezeu nu îngăduie ispită peste puterile noastre (1 Corinteni 10, 13).
Păcatele capitale și păcatele împotriva Duhului Sfânt
Părinții pustiei, între care Evagrie Ponticul și Sfântul Ioan Casian, au vorbit despre opt gânduri ale răutății; catehismul nostru le numără drept șapte păcate capitale, numite astfel pentru că sunt „capul” și izvorul multor altor păcate:
- mândria, înălțarea de sine și disprețul față de ceilalți (Iacov 4, 6);
- iubirea de argint, lipirea inimii de bani și de bunuri (1 Timotei 6, 10);
- desfrânarea, robirea față de poftele trupului (1 Corinteni 6, 18-20);
- invidia, întristarea pentru binele aproapelui și bucuria pentru răul lui (Iacov 3, 16);
- lăcomia pântecelui, lipsa de măsură în mâncare și băutură;
- mânia, iuțimea și dorința de răzbunare (Matei 5, 22; Iacov 1, 19-20);
- lenea, trândăvia în cele bune și nepăsarea față de mântuire (Evrei 6, 12).
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că rădăcina tuturor patimilor este iubirea egoistă de sine. Fiecărui păcat capital i se opune o virtute care îl vindecă: smerenia, dărnicia, curăția, bunăvoința, înfrânarea, blândețea și hărnicia (vezi cateheza „Despre virtuți”).
Mântuitorul vorbește și despre hula împotriva Duhului Sfânt, care nu se va ierta (Matei 12, 31-32). Biserica înțelege prin aceasta nu un păcat anume, prea mare pentru mila lui Dumnezeu, ci împotrivirea încăpățânată față de harul care ne cheamă la pocăință. Catehismele ortodoxe o arată în mai multe chipuri: lepădarea cu bună știință a adevărului cunoscut, pizma față de harul dat altora, deznădejdea care refuză iertarea, încrederea nesocotită că Dumnezeu va ierta fără pocăință, stăruința în păcat și nepocăința până la moarte. Iertarea nu este refuzată de Dumnezeu, ci de omul care nu o mai cere. Cine se căiește nu a căzut în acest păcat.
Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea.
Vindecarea: pocăința și Spovedania
Ultimul cuvânt nu îl are păcatul, ci mila lui Dumnezeu. Prin proorocul Iezechiel, Domnul spune că nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiel 33, 11). Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32) ne arată un Tată care așteaptă și aleargă în întâmpinarea fiului care se întoarce. Sfântul Apostol Petru, după ce s-a lepădat de trei ori, a fost primit din nou de Hristos cu întrebarea: „Mă iubești?” (Ioan 21, 15-17).
Calea întoarcerii este pocăința: recunoașterea păcatului, părerea de rău din inimă, hotărârea de a nu-l mai face și îndreptarea vieții. Ea se pecetluiește în Taina Spovedaniei, în care mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu, în fața preotului, și primim iertarea prin rugăciunea de dezlegare. Spovedania nu este un tribunal, ci un spital al sufletului; chiar rânduiala ei din Molitfelnic îi amintește celui care se spovedește că a venit la doctor și să nu plece nevindecat. Duhovnicul este ca un doctor care ne ajută să vedem rădăcina bolii și ne dă leacul potrivit. De aceea și canonul (epitimia) nu este o pedeapsă sau o „plată” pentru păcat, ci un leac pentru vindecarea sufletului. Vindecarea continuă apoi prin Sfânta Împărtășanie, rugăciune și lupta de fiecare zi (vezi cateheza despre pocăință).
Întrebări frecvente
Sunt vinovat pentru gândurile rele care îmi vin în minte?
Nu pentru faptul că vin. Vinovăția începe când zăbovim cu plăcere asupra lor sau ne învoim cu ele. Respingeți-le liniștit, cu o rugăciune scurtă, iar pe cele care revin des spuneți-le la Spovedanie.
Cât de des ar trebui să mă spovedesc?
Biserica îndeamnă ca fiecare credincios să se spovedească cel puțin în cele patru posturi de peste an, iar cine se împărtășește mai des se spovedește, de obicei, mai des. Ritmul potrivit se stabilește după îndrumarea duhovnicului.
Ce fac dacă am uitat un păcat la Spovedanie?
Păcatele uitate fără voie, dar cu pocăință sinceră, nu ne despart de Dumnezeu. Dacă vă amintiți apoi de un păcat greu, spuneți-l la Spovedania următoare. Este bine să notați pe scurt, înainte, ce aveți de mărturisit.
Există păcate pe care Dumnezeu nu le iartă?
Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l ierte celui care se pocăiește cu adevărat. Singurul lucru care rămâne neiertat este refuzul încăpățânat al pocăinței. De aceea nimeni nu trebuie să deznădăjduiască.
Concluzie
A vorbi despre păcat înseamnă, de fapt, a vorbi despre vindecare. Păcatul ne rănește și ne desparte, dar Hristos a venit să cheme pe păcătoși la pocăință (Luca 5, 32). Cine își cunoaște slăbiciunile, veghează asupra gândurilor și aleargă la Spovedanie nu trăiește în frică, ci în bucuria omului iertat și ridicat de Dumnezeu.
Surse și lecturi suplimentare
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Trimiterile din această cateheză: Facere 1, 31; 3; 4, 10; Iezechiel 33, 11; Matei 4, 1-11; 5, 22; 5, 28; 12, 31-32; Luca 5, 32; 15, 11-32; 22, 40; Ioan 21, 15-17; Romani 1, 32; 5, 12; 6, 3-4; 7, 18-25; 1 Corinteni 6, 9-10; 6, 18-20; 10, 13; 15, 22; Galateni 3, 27; 1 Timotei 6, 10; Evrei 4, 15; 6, 12; Iacov 1, 13-15; 1, 19-20; 3, 16; 4, 6-7; 4, 17; 5, 4; 1 Petru 5, 8; 1 Ioan 1, 8-9; 2, 16; 3, 4; 5, 16-17.
- Sfântul Ioan Scărarul, Scara, treapta a 15-a.
- Evagrie Ponticul, Tratatul practic.
- Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești (cărțile despre cele opt gânduri ale răutății).
- Sfântul Petru Movilă, Mărturisirea ortodoxă, partea a treia.
- Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (Expunerea exactă a credinței ortodoxe).
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. 2.
- Molitfelnic, ediția Bisericii Ortodoxe Române: rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei.
- Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1 (despre căderea în păcat și urmările ei).
